Aceasta este o poveste despre prietenie, o poveste a faptelor mici și o poveste despre fidelitate. Este povestea unei prietenii de 19 ani – cea dintre un grup de tineri, reuniți acum sub Asociația Comunitatea Sant’Egidio, și un cămin de vârstnici către care s-a îndreptat o parte din donația de produse HARTMANN din aprilie 2020.
Cristina Antochi era studentă la psihologie când a fost pentru prima oară la Centrul de Îngrijire și Asistență nr. 1, din sectorul 4, în București. Asta se întâmpla în 2001. S-au împlinit 19 ani chiar acum, în aprilie.
Pe vremea aceea, nu era în vogă ideea de a face voluntariat. Au avut nevoie de timp să se învețe unii cu alții, atât cu bătrânii, cât și cu personalul căminului. Pur și simplu s-au dus acolo și au spus că vor să ajute. “Atunci, era greu de acceptat că cineva vrea să facă ceva gratuit”.
Oamenii spun de multe ori cuvinte frumoase, își iau avânt, spun “facem!” și, în realitate, se întâmplă prea puține. Dar Cristina Antochi și prietenii ei au trecut direct la fapte.
“Am mers acolo pentru că noi căutam ceva”, spune Cristina Antochi. Voiau să cunoască o lume care le era străină, lumea unor bătrâni închiși într-un cămin. Și să o facă un pic mai frumoasă.
Au dorit mereu să meargă în mai multe locuri, în mai multe cămine, cu senzația că pot ajuta mai mult. Și-au dat seama însă că, dacă ar merge în mai multe locuri, n-ar putea-o face cu aceeași fidelitate. Iar asta e cel mai important. “Să învățăm să fim prietenii adevărați ai acestor oameni”. Și asta au devenit. Prieteni adevărați! Prieteni pe care îi vizitează o dată pe săptămână, la ale căror aniversări merg, cărora le pregătesc surprize de sărbători, pe care îi duc în excursii sau vacanțe, cărora le fac cadouri sau cărora le rezolvă problemele. Mai mult decât atât, sunt un sprijin constant – vârstnicii din cămin știu că au pe cineva pe care pot baza. Contează enorm pentru ei. “Mergeam în vizită ca la niște prieteni”, spune Cristina. Se întreabă în continuare ce ar putea face mai mult, cum ar putea ajunge la mai mulți oameni, dar cu aceeași dedicare. E visul lor pentru orașul în care trăiesc.
Exemplul voluntarilor de la Sant’Egidio ne învață fidelitatea. Este o constanță pe care o păstrează în relațiile cu cei săraci, cu bătrânii, cu toți cei pe care îi ajută. Construiesc pe termen lung. “E o prietenie care ne-a schimbat viața și nouă și lor”, mărturisește ea.
Sunt tot felul de situații de viață, multe povești, cazuri în care oamenii ajung mai devreme în căminul de bătrâni. Sunt atâtea povești acolo încât Cristina ar putea scrie cărți.
Sunt oameni în cămin pe care îi cunosc chiar din 2001. “Sunt familia noastră extinsă”, spune Cristina Antochi. Ne povestește despre Dan, unul dintre ei. Abia atunci, în 2001, ajunsese și el în cămin. Are dizabilități, e paraplegic. Până să ajungă la cămin, fusese îngrijit de mama lui. Mama făcuse un contract cu o familie pentru casă – le lăsa casa, cu condiția să aibă grijă de Dan, după ce ea nu va mai fi. Lucrul acesta nu s-a întâmplat – femeia a murit și, pe Dan, cei care ar fi trebuit să îl îngrijească l-au adus în cămin, l-au vizitat de câteva ori și atât. Căminul și-l plătește din pensia de handicap. Dan nu mai are pe nimeni și, pentru el, prietenia cu Cristina și cu cei din comunitate este neprețuită.
Dacă nu sunt scoși din cămin de către rude, oamenii pot sta închiși acolo cu anii. Poate perioada aceasta, cu restricțiile legate de Covid, să ne dea un mic indiciu emoțional și psihologic despre ce ar putea simți ei în izolare.
Au făcut vacanțe cu ei. În 2003, chiar la începutul prieteniei lor, au fost la Vințu, în județul Alba. Au mers cu un autocar. Nu aveau atunci nici o formă oficială de organizare, nu erau asociație, erau doar un grup de prieteni care ajutau oamenii dintr-un cămin. Au fost apoi în mai multe alte locuri. În ultimii ani, au mers la o mânăstire lângă București, la Snagov. Unor vârstnici le este din ce în ce mai greu să plece la drum mai lung, dar se bucură inimaginabil de mult. Vârstnicii nu au nevoie de acordul familiei pentru a ieși din cămin și, oricum, nu s-a opus nimeni niciodată. Mereu sunt atenți să vadă dacă locurile sunt potrivite pentru persoane în cărucior. Este greu.
Nu pot ieși singuri, așa că voluntarii îi scot în oraș, la film, la restaurant. Oamenii își doresc mult să iasă din cămin. Pandemia le-a luat chiar și acest puțin de libertate.
Cristina își amintește unul dintre primele momente care au marcat-o. “Era în 2003. Am ieșit din cămin cu o doamnă, doamna Victoria. Urma să plece cu noi la Roma, la Vatican. Am ieșit cu ea din cămin și am mers în zona Unirii, să îi cumpăr ceva de îmbrăcat, ca să meargă și ea pregătită. Mi-a zis atunci că nu a mai văzut atâția oameni la un loc de foarte, foarte mult timp. Era închisă acolo de multă vreme, fără posibilitatea să iasă. Pentru ea era un lucru incredibil.”
Doamna Victoria avea un fiu cu probleme psihice. Când era acasă, era violent. Uneori, se interna la Spitalul de Psihiatrie. Pentru dânsa, cel mai sigur era să stea în cămin. Odată, Cristina a însoțit-o să își viziteze fiul la Obregia, un alt episod care a marcat-o, prin duritatea mediului de acolo.
Când a murit doamna Victoria, nu avea cine să o îngroape. Au înmormântat-o ei. Nu știau ce să facă, nu găseau un loc de veci disponibil atunci. Un preot prieten, din Pucheni, a zis “aduceți-o la mine, o înmormântez aici”. Altcineva a făcut coliva. Prietenii i-au fost alături doamnei Victoria chiar și când a plecat dintre cei vii.
De-a lungul timpului, au căutat noi moduri de a-i face pe oameni să ajungă să cunoască ce înseamnă să trăiești, ca bătrân, într-un cămin. “Vârstnicii se simt singuri, abandonați, au sentimentul de a fi niște rebuturi. Chiar Papa Francisc spune asta, că societatea îi vede ca pe niște rebuturi. Și ei simt asta. Când sunt duși acolo, o simt ca pe o condamnare la singurătate”. Tot Papa Francisc, în timpul vizitei pe care a făcut-o la Comunitatea Sant’Egidio din Roma, în 2014, spunea: “Pornind de la săraci și de la bătrâni începe schimbarea unei societăți”.
Îi putem ajuta prin prietenie, prin fidelitate și prin apropiere. “Trebuie doar să arăți că îți pasă”, spune Cristina. “Putem să le alinăm singurătatea vorbindu-le și altora despre problemele lor, despre situația lor”.
Cine sunt cei mai în măsură să afle? Să vină cu energia și veselia lor? Tinerii! Cristina a invitat chiar liceeni să vină să îi cunoască pe bătrâni. Și au venit.
Prietenia dintre liceeni și bătrânii din cămin nu este ceva obișnuit. De Crăciun, de pildă, liceeni au pregătit cadouri personalizate pentru bătrânii din cămin. Pentru Săptămâna Altfel, care urma să aibă loc la finalul lui martie – începutul lui aprilie în licee, planul era ca o bătrână din cămin să vină la Liceul “Gheorghe Lazăr” să vorbească despre viața ei și despre ce înseamnă să locuiești în cămin. De ce? Pentru a îi sensibiliza pe tineri la problemele vârstnicilor.
Coronavirus le-a dat planurile peste cap. Dar au găsit alte modalități de implicare. Au început pe Facebook o campanie, #ganduribunepentrubatrani, prin care tinerii și nu numai să trimită mesaje înregistrate sau scrise vârstnicilor, pentru a le arăta susținerea și a-i face să se simtă mai puțin singuri, dar și pentru a-i sensibiliza pe cei mai tineri la problemele seniorilor.
“E o vreme în care suntem separați fizic, dar găsim modalități creative de a rămâne aproape”, spune Cristina. Este, de fapt, modul în care putem fi aproape de vârstnicii dragi în perioada aceasta. Creativ, cu dragoste, de la distanță. “Trebuie să le fim alături, să le ridicăm moralul, să comunicăm cu ei. Este o perioadă dificilă și pentru noi și pentru ei. Este un efort pe care îl facem cu toții, ca societate, și pentru binele bătrânilor.”
Cum se definește Sant’Egidio? Sant’Egidio România face parte din marea familie a Comunității Sant’Egidio și este formată din oricine dorește să facă o diferență în viața cuiva, din oricine are un vis pe care vrea să-l împlinească, pentru el și pentru semenii lui. Este o comunitate de laici, ce a luat ființă în cadrul Bisericii catolice, în 1968, din care fac parte creștini de diferite confesiuni care doresc să trăiască credința lor prin gesturi de apropiere față de săraci.
Cristina Antochi a cunoscut-o pe Roxana Molocea, de la Fundația Regală Margareta a României, coordonatoarea proiectului Telefonul Vârstnicului, la un eveniment. Au ceva în comun: vor să ajute vârstnicii. Au comunicat mai mult de când a început pandemia, Fundația Regală sprijinind Sant’Egidio în ajutorarea celor care au mai mare nevoie.
O parte din donația HARTMANN către Fundația Regală Margareta a României a ajuns chiar la căminul de bătrâni numărul 1, prin Sant’Egidio. Vârstnicii au primit scutece pentru adulți și pansamente, care au fost de mare folos în cămin, spune Cristina. Sunt și persoane care sunt imobilizate la pat, cu diferite afecțiuni mai grave, care au nevoie de mult suport.
Este o lecție importantă de învățat aici. Implicarea pe termen lung aduce schimbări profunde. “Ne-am dorit să creăm punți între oameni, să dărâmâm zidurile din societatea noastră, pe care le punem între noi și cei care sunt diferiți de noi.”, spune Cristina. În afară de vârstnicii din cămin, comunitatea Sant’Egidio mai ajută și persoane fără adăpost. La fel, constant, pe termen lung, fapte mici care, împreună, construiesc binele cu adevărat mare.