Atunci când vorbim despre persoane aflate în stare de vulnerabilitate, fie că locuiesc pe stradă sau în sărăcie extremă, nu putem să ignorăm teme din universul lor psihologic – nevoia de empatie, bolile mintale, vulnerabilizarea psihică ce poate arunca pe cineva pe stradă, nevoia de a primi ajutor specializat.
În același timp, și noi, ca societate, trebuie să învățăm cum să ne uităm cu mai multă căldură și înțelegere la cei care se află în suferință. Despre toate acestea, am stat de vorbă cu psihologul Adrian Socol, un om care înțelege în profunzime suferința celorlalți.
Adrian Florin Socol face parte din Societatea de Psihoterapie Experiențială Română, este membru al Colegiului Psihologilor și psihoterapeut în cadrul Fundației Estuar, a cărei misiune este de a oferi opțiuni sociale și alternative adulților cu probleme de sănătate mintală, pentru reintegrarea lor în comunitate.

Cât de mult e legat contextul social în care trăiește o persoană cu dezvoltarea unei boli mintale? Mai concret, să vorbim despre sărăcie.
Sărăcia și orice alt context social care implică un grad ridicat de stres și dificultăți de adaptare înseamnă o presiune mare asupra psihicului individului și asupra dezvoltării lui. Nu mai punem la socoteală lipsa accesului la informație, la o alimentație sănătoasă, la un loc sigur unde să te poți odihni. Sărăcia e un factor suplimentar de vulnerabilitate, dincolo de factorii genetici sau de experiența de viață.
Când se vorbește despre oamenii săraci, discursul este de multe ori “dar de ce nu muncește? De ce nu vrea să facă mai mult?” și nu se ia în considerare că omul poate trăiește o suferință, o depresie.
Oricare dintre noi, dacă ar fi trăit în mediul lor, dacă s-ar fi născut acolo sau ar fi avut același traiect, probabil că ar fi fost la fel. Nimeni nu poate să spună “dacă aș fi fost în locul lui, aș fi procedat diferit. Aș fi putut mai mult”.
E o poveste care îmi place – imaginează-ți că vezi de la distanță un câine. Pe măsură ce te apropii, vezi că latră foarte tare și scoate colții. Simți frică. Dacă te apropii și mai mult și vezi că are lăbuța prinsă într-o capcană, simți milă. Singura diferență e că îl vezi că suferă și îți dai seama de ce latră. Dacă rămâi la distanță, spui e ok să îmi fie frică de câini, uite ce răi sunt.
Dacă vin mai aproape și văd suferința, devin empatic. Văd care sunt suferințele, traumele cuiva și doar așa îl pot înțelege.
E un refuz al identificării cu o potențială situație de vulnerabilitate extremă?
Da. E dureros. E mai ușor să găsim niște soluții fără să ne punem în locul persoanei. Unii sunt buni la matematică, la sport, la limbi străine. Unii sunt buni la empatie. Nu poți să ceri tuturor oamenilor să empatizeze la fel de mult. Trebuie să existe însă o formă de educație și acceptare. Nu trebuie poate să înțelegi, dar trebuie să accepți. Nu trebuie să îi mai pui și presiunea vocii tale în spate ca oamenii aflați în situații vulnerabile să facă anumite lucruri.

Ce înseamnă pentru psihicul unui om, cum e cazul celor care locuiesc pe stradă, agresiunea continuă la care sunt supuși, de la batjocură și jigniri la lovituri?
În primul rând, își pierd încrederea în oameni. Cu cât sunt mai des agresat, cu atât încrederea că aș putea să las pe cineva lângă mine să mă ajute scade. O să vezi mulți oameni care nu lasă pe nimeni să se apropie. Pentru oamenii care sunt agresați constant, oricine e un potențial agresor. Și-au pierdut încrederea.
Te poate împinge o boală mintală să ajungi pe stradă?
Cu siguranță. Nu vreau să pun diagnostice sau să generalizez, dar afecțiunile psihiatrice pot face grea relaționarea. Nu știi să mai comunici, să îți controlezi impulsurile. Relațiile devin dificile. Pierzi suportul familiei, locul de muncă sau capacitatea de a mai face o activitate așa cum trebuie. Dacă nu există o plasă de siguranță bună, și mă refer la familie (pentru că statul nu se implică atât de departe), dacă familia nu poate să susțină căderea în momentul respectiv, oricine poate ajunge foarte ușor pe stradă.
Cum recunoaștem semnele, ca familie, prieteni, colegi de muncă?
Ca specialist, mă uit prima dată la lucrurile vitale: dacă și-a pierdut somnul, capacitățile mintale, dacă obosește ușor sau, din contră, are prea multă energie, mă uit la dificultățile de concentrare, atenție, limbaj. Uneori nu se mai îngrijește, nu se mai spală, nu se mai schimbă. E important pentru familie să fie atentă la aceste lucruri și să caute ajutor de specialitate.

Cum poți interveni, ca familie? Când vorbeam cu cei de la Carusel, spuneau că, de multe ori, nu a fost nimeni acolo, sau nu a fost nimeni atent când omul a început să cadă. E ca un tobogan. Poate dacă am fi mai atenți, am vedea. Nimeni nu ajunge pe stradă brusc.
Hai să tăiem de pe listă varianta clasică de a pune presiune pe persoana respectivă, de a o certa sau a țipa la ea, așteptându-ne ca ea să își schimbe comportamentul. Nu se va întâmpla. Ne întoarcem la empatie. Să îi transmită cumva “Îmi fac griji pentru tine. Îmi pasă. Văd că nu te simți bine, spune-mi cum pot să te ajut”. E singura variantă care funcționează.
Prima dată apare insomnia. Dacă nu reușesc să mă odihnesc, starea mea mentală e încețoșată, confuză, nu mai am atenție corespunzătoare, devin irascibil. Încerc să fac lucruri și nu-mi ies. Renunț să fac multe activități pentru că anticipez că nu o să-mi iasă. Suportul familial se subțiază când apar conflictele. O să creez tensiune în relațiile cu cei din jur. Ele se pot rupe.
Nici familia nu trebuie să fie psiholog, infirmier și asistent social la un loc. Ar trebui să existe și sprijinul cu care vine societatea – asistența socială, serviciile de suport. E greu. Dacă o persoană din familie doarme pe străzi și nu vrea să se mai întoarcă, nu știi la cine să apelezi. Dacă as avea o astfel de nevoie poate m-ar îndruma cineva la direcția de asistență socială. Cine să mă ajute?
Dacă nu aș lucra în domeniu, nu aș ști să gestionez lucrul acesta. În București, avem noroc că mai sunt ONG-uri, fundații care pot ajuta. Eu aș găsi, într-o astfel de situație, o fundație care să facă o intervenție. Aș căuta un psiholog cu care persoana ajunsa in strada să poată vorbi. În alte zone din țară, nu știu cum se poate întâmpla, nu stiu care este suportul din alte zone.
Oamenii, când vin în ajutorul cuiva, se așteaptă la un anumit tip de răspuns și la o schimbare bruscă de comportament. Poate persoana ajutată răspunde altfel decât m-aș aștepta. Ajutorul e directiv, “eu știu mai bine ce trebuie să faci”. Și mă frustrez când răspunsul nu e cel pe care mi-l doresc.
Dacă dorința mea de a ajuta e reală, o să găsesc resurse ca să-mi controlez frustrarea. Dacă frustrarea devine mare, atunci poate trebuie să învăț eu să cer ajutor. Nu pot să ajut pe cineva dacă eu îmi pierd răbdarea și devin irascibil. Am nevoie și eu de suport pentru a putea ajuta.
Acest ajutor directiv se întâmplă de cele mai multe ori în relațiile părinte-copil. Părintele vede o schimbare și încearcă să ajute copilul – dar nu cu empatie, blândețe, înțelegere și acceptare, ci mai degrabă directiv. “Eu știu cum trebuie”. Încearcă să-l împingă de la spate să facă lucrurile mai repede și nu are răbdarea să stea cu el să le facă în ritmul lui.

Cum învățăm empatia?
Prin expunere. Nu am alt răspuns. Dacă mă pun în situația respectivă, dacă fac un pic de voluntariat, dacă intru în contact direct cu oamenii respectivi, dincolo de confortul propriei mele case, cred că se dezvoltă o formă de empatie și de conexiune.
Am văzut foarte mulți oameni care și-au schimbat mult atitudinea prin expunere. La început, am văzut studenți, de exemplu, care erau reticenți față de persoanele cu probleme de sănătate mintală – oare ce ar putea să-mi facă? Aveau stereotipuri în minte. După ce ascultă povești, își dau seama că nu au de ce să se teamă sau să râdă. Asta e ceea ce aud de la mulți – reacția e râsul. E una de autoapărare.
Vine și din media? Știri care asociază violența cu probleme de sănătate mintală? Filme?
Cred că este o parte influențat de ceea ce vedem. Se formează niște stereotipuri prin intermediul a ceea ce vedem, capătă o greutate mai mare în mintea noastră. Știți câte dintre actele de agresiune sunt făcute de persoane cu probleme de sănătate mintală? Doar 4%. Statistica spune că, din total agresiuni, doar 4% sunt produse de persoane diagnosticate psihiatric. Persoanele cu diagnostic psihiatric sau persoanele care trăiesc pe străzi, cum sunt cei din campania Fapte Mici, sunt mai degrabă predispuse să fie victime ale agresivității și răutății, decât să fie ei făptuitori.
Sănătatea mintală este o Cenușăreasă a temelor despre care se discută în spațiul public. Cum putem atrage mai mult atenția asupra suferinței oamenilor care se confruntă cu tulburări psihice?
Atenția noastră nu este constant îndreptată asupra sănătății mintale. Sunt momente, din când în când, când sănătatea mintală devine prezentă în discuția publică. De obicei, sunt cele negative. Se întâmplă ceva și specialiștii sunt chemații să explice comportamentul. Atunci, e un “monstru” de care vorbim cu frică și desconsiderație.
În rest, nu avem educația să vorbim la modul real și profund despre acest lucru, astfel încât să devină un subiect pe care să-l înțelegem. Vorbim de cele mai multe ori la modul superficial. Dacă, în cazul sănătății fizice, avem boala pe care o putem observa, în cazul bolii psihice avem foarte multă suferință. Oamenii poate văd simptomele, dar nu văd suferința din spate.
În primul rând, e important ca oamenii care se confruntă cu astfel de probleme să ne vorbească. Degeaba vin eu și vorbesc despre depresie, anxietate, schizofrenie ca specialist. Important e să câștige o voce oamenii care se confruntă cu asta, să ne învețe despre experiența lor.
Există o stigmă puternică legată de bolile psihice.
Așa este. Sunt oameni care înțeleg și care empatizează cu ei și un foarte mare grup de oameni care îi respinge și evită. Vin oameni la consiliere psihologică și îi spun angajatorului că sunt la fizioterapie. Nu știu ce ar crede despre ei, dacă ar avea șanse să promoveze. Conform legii, poți să îți iei concediu medical cu diagnostic de la psihiatru – dar apoi apar temerile legate de felul în care va fi interpretat un astfel de concediu de către angajator.
Trăim cu impresia că nouă nu ni s-ar putea întâmpla vreodată să avem o boală psihică – o minciună pe care ne-o spunem ca să dormim mai bine noaptea.
E important să acceptăm și să valorizăm oamenii care își arată și partea lor vulnerabilă, sensibilă, care suferă. Dacă trec prin momente dificile tendința este să nu plâng, să nu mă manifest, să nu cer ajutorul. Este un lucru pe care îl spun des: “pe calul cel mai puternic îl roade cel mai tare șaua”. Cu cât vreau să fiu mai puternic, să duc mai mult, pentru că voi fi acceptat și validat social, cu atât problemele mele se acutizează și se adâncesc.
Pun din ce în ce mai multă presiune pe mine. La un moment dat, voi ceda – nu mai pot, nu mai fac față. Psihicul o să tragă frâna de mână, o să fac atacuri de panică sau intru în depresie, pentru că eu nu știu să spun “nu”. O să devin nervos, o să mă retrag. Trebuie să acceptăm că nu putem face orice, că nu știm orice.
Este și o lipsă de educație emoțională. De copii, am fost învățați să nu ne exprimăm emoțiile, vulnerabilitățile.
Dacă la un moment dat am face un exercițiu ca toată lumea să își expună fricile, vulnerabilitățile, am vedea că fiecare dintre noi duce înăuntru aceleași angoase, temeri și suferințe. Poate am fi mai îngăduitori cu noi și cu ceilalți. De obicei însă, acestea sunt cele mai ascunse secrete ale noastre. Pozăm în oameni puternici. Și, pentru că toți pozează, ajungi și tu să te ascunzi, crezi că ești singurul cu frici și angoase. Toți le avem. Nu te poți conecta cu ceilalți dacă nu îți expui vulnerabilitățile.
Pentru mulți, serviciile de psihoterapie sunt inaccesibile din punct de vedere financiar. Există, totuși, decontări prin casa de asigurări.
Psihologul trebuie să aibă contract cu un psihiatru sau un alt medic care să-l trimită pe cel suferind la terapie. Medicul e cel care are contract cu casa, psihologul nefiind medic. Astfel, se pot deconta serviciile respective. Oamenii trebuie să întrebe la psihiatru, medic de familie sau alt medic specialist. Birocratic e complicat dar e mai bine ca înainte, măcar există.