Inima Copiilor

Cătălin Cârstoveanu – despre normalitatea lucrurilor bune și umanitatea actului medical

I se spune Îngerul Copiilor – dar se simte jenat când este numit așa. Pentru Cătălin Cârstoveanu, șeful secției de terapie intensivă nou-născuți de la Spitalul Marie Curie, lucrurile excepționale pe care le face sunt și ar trebui să fie normale. Cătălin Cârstoveanu s-a încăpățânat să creadă că “se poate”: a făcut, cu ajutorul Asociației Inima Copiilor, cea mai modernă secție de terapie intensivă pentru nou-născuți din această parte a Europei și a pus pe picioare secțiile de cardiochirurgie și neurochirugie pediatrică.

Medicul uimește prin modestie, căldură, profesionalism și dedicare. A învățat de la cei mai buni din lume, cărora le e recunoscător, și s-a luptat să avem și în România aceleași standarde în îngrijirea post-natală pentru bebelușii născuți cu probleme grave. Se luptă în continuare, mai sunt multe de făcut. În secția construită cu ajutorul Asociației Inima Copiilor și al Fundației Vodafone România, îngrijește bebelușii la Marie Curie, pleacă cu ei în afară la operații și tratamente, caută să găsească mereu cele mai bune soluții pentru a le salva viața.

Ați făcut minuni aici. “Deci se poate”, chiar și în România. Cum ați început?

În primul rând, trebuie să te doară ce se întâmplă. În al doilea rând, trebuie să ai curaj să o faci. De ce să nu se poată și în România? De ce să nu creăm noi standardele? Tot timpul se vorbește că “nu”: noi nu știm, noi nu avem bani, noi nu avem echipamente. E o văicăreală cruntă pe care o aud de zeci de ani. Mi-am dat seama că nu îmi folosește la nimic, îmi stric și starea emoțională, mă afectează văicăreala cronică inclusiv fizic, ca organism, ca profesie, ca om, ca membru unei familii

În viața medicală, te inspiri, încerci să rezolvi lucrurile așa cum colegi mai deștepți decât tine au făcut-o, te inspiri de la cei mai buni, colaborezi.

Am avut șansa să merg în America în anul 2000, un moment definitoriu pentru cariera mea și pentru ce am reușit să facem aici. Eram în anul trei de rezidențiat. Am văzut un spital minunat în Louisville, am înțeles de ce lucrurile merg bine, am înțeles cum sunt organizate lucrurile și cum trebuie ele legate: de exemplu, nursery-ul de spitalul pentru copii. Am văzut cum este organizat un loc pentru copii născuți cu probleme. Am văzut cât de important este ca micuțul să fie cu mama lui. Profesorul Stewart, unul dintre cei mai mari specialiști americani în neonatologie, de la acel spital din Louisville, îmi explica ce e bine și ce nu în îngrijirea nou-născutului.

Atunci, America făcea ghidurile despre cum trebuie îngrijit un nou născut critic

Am mers apoi în Iowa la profesorul Bell, un alt mare specialist, autor a nenumărate lucrări, care desena pe niște planșe imense cum trebuie să fie secția, care sunt circuitele medicale. Nu am înțeles atunci prea multe. Eram cu ochii pe pacienți, vedeam echipamentul, tratamentele. După o lună, le-am dat o dischetă și le-am zis să îmi dea și mie sistemul informatic. Aveau monitoare, aveau fișă electronică, un sistem informatic. A avut un impact major. Am vrut așa ceva și în România.

Dar atunci, în România, era altfel.

Ca să știi ce să ceri, trebuie să fii implicat în partea medicală. Înveți din lucrurile cu care te întâlnești. Mai ales când ți se întâmplă nenorociri înveți – acesta este unul dintre cele mai importante triggere ale activității medicale. Ni s-au întâmplat multe tragedii aici în trecut. Am avut un copilaș în vechea secție, unde a luat foc o priză. A murit. Avea o maladie cardiacă. Aveam și alți copii cu maladii cardiace – veneau și mureau. Cei mai mulți mureau.

Relele ne-au împins către proiecte. Nu am lăsat să treacă pe lângă noi problemele. Toată secția noastră, extinderea de acum, heliportul, misiunile medicale, toate au plecat de la experiențe negative, tragice.

Simțeam neputința și tristețea că sunt copii cu probleme pentru care nu ai o soluție. Îmi amintesc de un copil născut cu transpoziție, adică cu cele două vase mari care pleacă de la inimă inversate. Trebuia să facem septostomie, adică lărgirea unui orificiu între atrii, să îl trimitem la un centru de chirurgie cardiacă. Îmi amintesc cum urcam cu o targă de 200 kg în spitale, de mai multe ori pe zi, să se uite cineva la el. A fost o nenorocire pentru noi când a murit.

 

Ați început să faceți lucrurile să se întâmple

Împreună cu Alex Popa, de la Inima Copiilor, prin 2009, am început. Voiam să fac ceva pentru copiii bolnavi – și nu știam prea bine ce. Începusem deja să zbor cu ei în afară: îi duceam, cu avionul de linie deseori, la operații în străinătate.

De acea ne-am apucat să vorbim în presă, în 2009, despre copiii cu probleme cardiace. Și, de atunci, eu și Alex Popa am făcut multe lucruri împreună.

Am decis să facem o secție de chirurgie cardiacă. Nimeni nu credea că o să reușim. Am început să facem campanie. Din 2009, am construit acest mic centru la noi în Marie Curie, unde se fac operații complicate. Nu am rezolvat mare lucru, dacă privim la scară mare.

Noi am atras statul în proiect. Statul a contribuit cu niște echipamente, cu susținerea unor programe. Ok, susții programe pentru 100 copii. Câți mai sunt în țară de operat? Vreo 400. E incomplet. Încă e incomplet.

E vorba deci despre colaborare, ajutor reciproc, învățare și exemple pozitive.

E important să te conectezi la un centru mare de excelență medicală. Să ai asistență din partea unor oameni care fac de 20 de ani, cum sunt cei din centrele din SUA cu care colaborăm, lucrurile astea  e fantastic. Să nu inventezi, să nu greșești, să nu faci prostii. Acești oameni vin cu deschidere și cu enorm de multă experiență.

Când au plecat în State să învețe și să capete experiență, acești mari profesori i-au primit pe colegii noștri ca pe copiii lor. Profesorii Stewart, Bell sau alții veneau pe banii lor în România să îi convingă pe cei de aici de ce e nevoie de o astfel de secție, să mă susțină. Ei vedeau un potențial – și nu s-au înșelat. Nu a fost ușor să facem lucrurile, parcă le-am fi smuls de la sistem. Dar, astfel, am pus o cărămidă importantă în construcția medicinei pentru copii. Nu este nici pe departe suficient. Sunt mulți care au probleme și nu ajung unde trebuie.

Noi suntem cea ce suntem datorită profesorului Stewart, datorită profesorului Bell, oameni generoși care ne-au oferit din cunoașterea lor. Îl întrebam pe profesorul Bell de ce e cel mai bun din America, care e secretul. Mi-a zis: “Suntem umani. Nu agresăm copilul.” În alte părți, vedeam lucrurile făcute mecanicist, niște proceduri care nu iau în calcul emoția.

Am descoperit cât de importante sunt detaliile, lucrurile mici, faptele mici. Profesorul Bell, pentru tot cea ce spunea, pentru toate deciziile pe care le lua, avea un studiu. Sunt studii pentru cum stă trolley-ul cu aparatele de monitorizare lângă pacienți. Sunt studii care stabilesc cum trebuie să stea chiuveta în camera, câți centimetri să aibă, cât să fie de de înaltă. Sunt studii care stabilesc modul cum trebuie să se miște aerul într-o incintă – sau când să atingi pacientul și când nu.

Am învățat de la ei ce înseamnă să fii uman, neagresiv cu pacientul. Și am învățat că fiecare detaliu poate să faca diferența.

Cum se schimbă mentalitatea într-o secție? Atât pentru medici, cât și pentru pacienți? Pare un fel de educație emoțională, pe lângă cea profesională.

Încă de la început, am încercat să îi facem pe toți, medici sau asistente, să fie umani. Mereu trebuie să te gândești: ce aș vrea să mi se întâmple mie dacă aș trece prin astfel de momente tragice în viață? Poartă-te cu oamenii cum ai vrea să se poarte cineva cu tine. E atât de simplu. Nu te opri. A fost foarte greu la început.

Am vrut ca aici să fie o lume sănătoasă profesional, psihic, emoțional și spiritual. Să fie liniște, să fie curat, să ne respectăm unul pe altul, să fim umani, calzi și empatici. S-a creat un mod de a trăi frumos în secție

Sunt cel mai bătrân printre colegii mei (râde). Ei sunt tineri, sunt definiți cam de aceleași trăsături morale și profesionale foarte sănătoase. Ei sunt secția. Curricula aici e foarte complexă. Toți au fost voluntari o vreme în secția noastră, au învățat, au căpătat experiență. În primul rând, trebuie să te potrivești ca viziune, să ai aceleași valori în ce privește profesia medicală. Pe toți acești oameni Îi interesează partea financiară foarte puțin, doar cât să trăiască.

Avem în continuare un minus de personal cu care ne confruntăm, nu e ușor să ți se aprobe angajările – trebuie să explici unui funcționar de ce ai nevoie, de exemplu, de mai multe asistente sau de un farmacist dedicat. Când eu am asistentă la 7-8 copii, mă întreba ce nevoie am de asistente. Cum să scadă rata de infecții dacă nu ai personal corespunzător? Asistenta stă lângă pacient, doctorii au o groază de activități birocratice, scriu hârtii, publică, au studenți, rezidenți.

Părinții sunt parteneri cu noi aici. Este enorm de importantă prezența părinților. Fiecare trebuie crescut în felul în care are nevoie. Pentru cei abandonați, avem asistente și voluntari.  

Studiile arată că se produc modificări importante în cei care sunt privați de dragoste.

E un studiu făcut pe copii care nu primesc vizite. RMN-ul, CT-ul – arată altfel. Să nu mai vorbim de dezvoltarea emoțională. Sunt foarte obiectivante anatomic aceste lucruri. Nu avem ce să mai demonstrăm. Trebuie să purcedem rapid. Trebuie să lăsăm părinții să stea lângă copii.

Le spun să stea lângă copilul lor chiar atunci când moare. Unii se sperie. Le spun: Voi ați vrea să muriți singuri? Nu vreți să stați lângă el când pleacă în eternitate? Și stau

Am schimbat regulile aici. Înainte, normele spuneau atunci că trebuie să îi ai pe toți copiii într-o hală mare și să te uiți la toți. Acum, fiecare are camera lui individuală, unde poate sta cu părintele.

Gândiți-vă cum e acolo, într-o secție cu toți copiii într-un salon, la un loc. Nu poți să stingi lumina în hală la acești copii, stai mereu cu ea aprinsă, să dau doar un exemplu. Sunt implicații grave, este afectată secreția de melatonină, există repercursiuni infecțioase.

Visați de mic să fiți medic?

Niciodată. Aș fi vrut să fac ceva cu avioane, mecanică, automatică. Mă atrage mult să automatizez, să tehnologizez, să simplific. Un prieten arhitect spune că cel mai greu lucru în arhitectură e să faci lucrurile simple. Ai nevoie de experiență și de viziune. În medicină, înseamnă ca totul, de la tratamente, proceduri la dotări sau procese, să fie simplu de accesat, să fie ușor de transferat.

Părinții au insistat foarte tare cu medicina. Foarte greu am învățat, la chimie îmi era greu să pricep. După ce am picat prima oară, am avut această ambiție să mai încerc. Nu suport să încep lucruri și să nu le termin.

În facultate, a început să îmi placă. Pentru că nu înțelegeam la început, citeam tratate, căutam cărți, îmi plăcea să studiez în amănunt ca să pricep ceva, nu să învăț pe de rost. Am excelat în clinică și în anatomie în facultate. Și în cardiologie, mi se părea extrem de complex, mă duceam cu studenții mai mari, pe lângă programă, să îmi explice ei cum e cu EKG-ul, cu insuficiența cardiacă, cu tratamentul.

Cât dormiți? Dormiți?

Acum, dorm mai mult, 5-6 ore. Am nopți în care nu dorm, dacă le pui la restul și faci o medie, iese puțin (râde). Înainte aveam 4-5 ore pe noapte.

Asta se întâmplă și pentru că plec des cu copiii din țară, la operații sau la tratament. Vin când sunt urgențe. Chiar recent m-a oprit poliția noaptea pentru că am depășit puțin viteza, dar a fost înțelegător polițistul. Uneori glumim că ne trebuie și nouă mașină cu nino-nino.

 

Cum sunt plecările? Și de ce trebuie să duceți copiii afară la operație?

Când vine un copil la mine în secție, nu pot să mă uit la el cum moare. Stă în putința mea să mă urc cu el în avion și să mă lupt pentru ca el să aibă o viață.

Poate aici mi se spune că nu se poate. Sau nu e timp.  Dar dacă mie îmi spune cineva de la Milano că se poate, cum să nu merg acolo cu copilul? Prin legea sănătății, ai dreptul la o a doua opinie medicală. Dacă nu o pot rezolva în timp util în România, am dreptul să o rezolv în Europa.

Aici, nu este suficient de dezvoltat domeniul chirurgiei pentru nou-născuți, se pot opera prea puțini copii.

Să duci 200 de pacienți pe an în afară, doar în zona de chirurgie cardiacă, e enorm. Gândiți-vă că, dacă ar fi fost investiți aici acești bani, dezvoltam infrastructura în România. Dacă nu dezvoltăm capabilități, specializări ale medicilor, ale personalului medical, pierdem dezvoltare sub toate formele. Avem nevoie de un plan pe termen lung. Mai ales că deschiderea asta senzațională către Europa a dus și la pierderea multor medici, asistente sau pacienți.

Noi am arătat că se poate. Se poate opera aici. Anul trecut secția noastră a fost, dacă nu mă înșel, pe primul loc ca număr de pacienți. Am creat un standard. Te uiți la cifrele legate de supraviețuire, la tipul de pacienți – și vezi ca trebuie să faci ceva, să continui, să extinzi.

O împlinire a proiectului ar fi să extindem secția astfel încât să putem opera 400 de copii pe an, adică aproape jumătate din necesar.

Mai sunt multe de făcut.

Enorm de multe!

La adulți mai ai cât de cât ce trebuie, un minim. Dacă se întâmplă mâine o tragedie într-o grădiniță cu 30 de copii, un incendiu, pică tavanul sau alt eveniment grav, nu avem unde să îi punem. Doamne ferește să se întâmple dar, dacă se întâmplă, ne vom confrunta cu siguranță cu grave probleme logistice.

Îngrijirea pentru copii e o zonă deficitară, sunt atâtea de făcut pentru copii.

Nu avem un centru de transplant pentru copii. Un centru de traumă pentru copii. Traumă înseamnă că ar trebui să ai mereu la dispoziție ortoped, neurochirurg, chirurg specializat în intervenții de urgență, nefrolog, dializă acută, ATI pentru copii.

Copiii sunt o zonă specializată, o mică porțiune, o mică rămurică, nu se construiesc spitale cu gândul la ei. Studiile spun că, atunci când amesteci adulți cu copii într-un spital, copiii vor avea de suferit. Vor avea mai puține consumabile, mai puțini bani, mai puțin spațiu.

 

Vi se spune Îngerul Copiilor.

Sunt jenat că mi se spune așa. Mie mi se pare normal ce facem. Pentru unii poate e exagerat sau ieșit din comun, mie mi se pare normal. Pleci cu copiii, îi tratezi, faci tot ce poți pentru a-i salva. E normal.

Îmi aduc aminte de  ultimul cu care am plecat, avea alura ventriculară la 120-160. A făcut stop cardiac în avion. Am crezut că mor și eu și el.

E un fel de anormalitate în țara asta. Când vezi pe cineva care e perseverent sau care își face treaba, ajungi la epitete de acest fel. Dar, repet, e normal.

Care sunt lucrurile mici care vă impresionează?

Sunt o mulțime. Toate cazurile mă impresionează. Am dus un copil în străinătate, cum am ajuns cu el, i-a pus EKG-ul și au alergat direct în blocul operator. A fost salvat. E mascota lor acum. Tot spitalul iubea copilul acela, a devenit mascota lor.

Zilele trecute am avut un copilaș care nu avea laringe. A fost un ORL-ist foarte brav, a asistat la naștere, a făcut o traheostomie de urgență, a durat 5 minute până când copilul a avut prima respirație. În timpul ăsta, a avut asfixie gravă. Nu am mai avut un astfel de caz. Apoi am citit ce înseamnă – afectarea gravă a bronhiilor, gaz în plămâni. După un an de zile de ținut în alt spital și ventilat cronic, a venit aici. Când l-am văzut, ne-a luat plânsul pe toți.

Îmi amintesc de o altă fetiță, care stătea în boxa 12, căreia i s-a îndoit sonda de intubație. Copilul a făcut arest respirator și, dintr-o mare inspirație divină, s-a dus o asistentă, a găsit-o în starea asta critică și a salvat-o. A plecat acasă. De atunci am spus că trebuie să monitorizăm echipamentul exact pentru astfel de momente. 30 de secunde sunt critice. A crescut și a venit acum o săptămână să ne viziteze, a pus degetul pe 12 și a spus: aici am stat eu. Ne-a lăsat pe toți mască. O scumpete de fetiță.

În alt caz, m-au rugat părinții să merg cu o fetiță în Germania. Eram după gardă, duminică, aș fi vrut să merg și eu la biserică, să stau cu familia. Nu mi-am dat seama de gravitatea situației. Am plecat cu ea. Cum am ajuns, au pus-o pe masa de operație și i-au pus inima artificială. Sunt lucruri care ne impresionează.

Asta e viața noastră.

Pentru a susține activitatea Inima Copiilor, care ajută spitalul Marie Curie, orice sumă de bani contează – donează aici!

 

4 comentarii la postul “Cătălin Cârstoveanu – despre normalitatea lucrurilor bune și umanitatea actului medical”

  1. Și eu îi mulțumesc din suflet d-nului doctor!!! Datorită lui sunt o bunică fericită! Mateo, operat de două ori pe cord deschis, anul trecut. Acum băiat mare, are 1 an și 2 luni
    Să vă binecuvânteze Dumnezeu!

  2. Ultimul caz este al nostru. Mulțumesc din inima Domnul Doctor. Dupa o Garda prelungita, a acceptat sa ne ajute neconditionat si sa mearga cu fetita noastra in Germania. Nimeni nu stia de gravitate a si urgenta situatiei. Domnul doctor este unul dintre acei doctori devotati care au salvat viata fetitei noastre pana in prezent. Domnul Doctor Carstoveanu va multumim din suflet!!!

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*