O poți asculta ore în șir pe doamna Sanda povestind. Are un farmec aparte, un umor extraordinar, istorii personale fascinante și o vitalitate care o face să se bucure de toate micile întâmplări ale vieții. E tranșantă, glumește și povestește cu pasiune. Nu ai crede că are 75 de ani și este o doamnă în adevăratul sens al cuvântului.

Tatăl ei a murit când avea 19 ani. Era studentă în anul 1 la Medicină. A murit în ianuarie, iar în februarie avea prima sesiune. Ministrul de la Geologie a dat ordin să fie angajată, pentru că familia nu avea din ce trăi. “Am terminat cu medicina, am spălat pahare, am spălat pe jos în laborator, pentru că tata lucrase în aceeași întreprindere. Am lucrat 15 ani acolo cu colegii tatălui meu”.

După un timp, cei din jurul său s-au gândit că trebuie neapărat să facă facultatea. Nu își permitea să meargă la zi, așa că a decis să meargă la Chimie Industrială, la seral. Prima oară a picat, a doua oară a intrat a treia. Doamna Sanda a terminat șefă de promoție. I s-a oferit postul de asistent preparator, dar situația financiară nu îi permitea să trăiască din salariul de la facultate.

 

“Eu ca om, copil orfan, m-am format într-o elită. Nu e suficient să stai lângă ei, ci să deschizi ochii mari, să înveți”, spune doamna Sanda, amintind câteva dintre întâlnirile esențiale din viața ei, cu Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie chimist din România sau cu Gabriela Țițeica, sora profesorului Țițeica.

S-a mutat apoi în laborator de cercetare ca inginer chimist. Specialitatea sa a fost industria chimică de mic tonaj, în care intră cosmetice, coloranți, antidăunători, farmaceutice. Doamna Sanda glumește: “Nu am fost colege. Madam Ceaușescu era la polimeri”.

 

Șeful i-a propus să facă doctorat. La început a refuzat. Fiul șefului era în Canada și i-a sugerat: “se vehiculează o chestie, cu agenți de albire optică activi”. Era ceva revoluționar atunci. “Află că vor fi în detergenți, în hârtie, peste tot.” Nu a vrut la început.  “Eu nu și nu, știam că doctorat înseamnă între 3 și 5 ani în care nu ești om”. La 35 de ani a început doctoratul. A durat trei ani și opt luni. După susținere, a ieșit cu șeful și cu soția sa la masă. Ea a venit cu mama. A început să plângă. Era aproape de 40 de ani și se simțea singură.

 

Ieșea din țară înainte de revoluție. Niciodată nu avea pașaportul ținut de ea, ci de șeful ei. Ea era însoțitoare, el era de bază. O dată a întrebat-o “Doamna inginer, ce susținem noi astăzi?”. Iar ea a răspuns tranșant:  “eu sunt însoțitor, ce să știu eu”. Apoi nu a mai luat-o la congrese.

Doamna Sanda și mama sa locuiau în cartierul Beller, cu vedere la casa lui Ceaușescu sau casa de oaspeți a lui Dej. Era tânără, la primul serviciu, în anii ‘60, când simte că o filează cineva. A doua zi, o cheamă la telefon directorul. I s-au înmuiat picioarele. A întrebat ce a făcut. Nu intrase în viața ei în cabinetul directorului. În fața biroului erau doi domni. Erau de la Securitate. “Eu am știut, haine de piele nu avea nimeni în România”. Tremura toată. “Avem nevoie de casa dumneavoastră. De camera din față”, spun ei. Filaj.

 

Avea și un logodnic atunci. I-a spus și lui. Erau colegi la laborator. S-au dus împreună să îi spună mamei. “Atât am spus: în casa mea nu intră bărbați! Aveau doamne, neveste de colonei”. Mama ei s-a împrietenit cu doamnele. Veneau la mama ei să o roage să dea un telefon acasă, să vadă ce face copilul. De ziua ei, i-au adus un săpun, o apă de toaletă și niște flori. Nu și-a văzut dosarul nici până acum la CNSAS.

Până la urmă nu s-a mai căsătorit. De vină au fost educația și pretențiile lui. De ce să ia o fată săracă când putea să ia una cu 17.000 lei? “Mi-a ars sufletul. M-am îngropat în muncă”.

 

A mai avut o tentativă de căsătorie la 50 de ani cu un profesor universitar. A avut un accident de mașină, a intrat iarna în parapetul de la Obor. Era la el acasă, se pregăteau de Crăciun. El s-a dus să o ia și pe mama ei. Ea a sunat-o după un timp pe aceasta să vadă de ce nu vin, dacă i-a făcut de mâncare viitorului soț sau ce se întâmplă și de ce întârzie. Mama i-a spus ca el nu a ajuns. I s-au tăiat picioarele, a intrat în șoc. Pe drum, el a avut accidentul și a făcut fractură de coloană vertebrală. Doctorul i-a spus să se roage să moară, că altfel rămâne legumă. Doamna Sanda a leșinat și s-a trezit la spital, unde a stat o săptămână, în șoc. Între timp, avusese loc deja înmormântarea. Nu a vrut să meargă la cimitir, nu vroia să vadă un mormânt.

 

A rămas cu mama. S-a dedicat ei.

 

A ieșit la pensie la 50 de ani. A fost desființat serviciul din condei. Cine avea nevoie de chimie după revoluție? După ce a ieșit la pensie, doamna Sanda a vândut vin la firma unei amice. Erau trei prietene: una dintre ele a venit cu casa, alta cu vinul, ea cu operaționalul. Când s-a pus problema fuziunii cu o altă firmă, doamnei Sanda nu i-au plăcut noii parteneri de afaceri și a plecat. A avut o intuiție bună. După puțin timp a dat faliment.

Mama doamnei Sanda a murit la 90 de ani și atunci a realizat că a rămas complet singură pe lume. Avea 56 de ani. Nu mai avea rude, erau ori decedați, ori plecați în străinătate. Singurătatea e apăsătoare și cumplită.

 

Într-o zi, a auzit la radio de Fundația Principesa Margareta a României. A mers la sediul Fundației, atunci într-un apartament nu foarte mare pe Popa Petre. “Cum vedeți că am limbariță, atâta mi-a trebuit. Viața era a mea”. Și-a ales o zi pe săptămână, “ca o lady care are zi de primire sau de socializare”, să meargă la Clubul Seniorilor. S-a simțit excepțional acolo, făceau și excursii. O impresionau gesturile mici făcute de Principesă, care le aducea prăjituri, cafea, limonadă. “Nu erau prea multe aici în anii ‘90”.

 

Era și o revistă, care se numea “Seniorii”, cu articole scrise de vârstnicii români. I-au cerut să scrie un articol. “Aaa, eu nu am talent. Eu sunt inginer. Dar încerc. Și-mi iese. Un fel de România Pitorească, gen Vlahuță, descriptiv. Le-a plăcut. Chiar Alteța Sa a vrut să mă cunoască”. Într-o zi însă s-a desființat clubul. “Pe mine m-a nenorocit. Am plâns lacrimi amare”. Apoi a mers o perioadă la un club de seniori de sector. S-a terminat și acolo. După o experiență cu un alt club, a găsit încă unul care i se potrivește. A găsit acolo cărți vechi, aduse de cei care veneau. Le-a șters de praf, le-a recondiționat, le-a făcut opisuri, le-a pus în registru. A organizat biblioteca clubului. A povestit despre călătoriile ei, a scris, a citit, a selectat poezii, s-a implicat. Citește foarte mult doamna Sanda. “Unde mă duc, dau tot ce știu”.

Până la 70 de ani, mergea în excursii. A fost în Africa de Nord, în Arabia, prin Europa. Și-a dat seama apoi că există bucurii și acasă – teatre, concerte, operă, restaurante. “Eu eram fata lui mama, cu educația din aia veche, știam că o femeie nu intră neînsoțită în restaurant”. Era gospodină dar a ajuns la concluzia că pierde timp lângă aragaz. Există un restaurant aproape de casă dumneaei, unde s-a împrietenit cu chelnerii. Îi spun bunica. “Ei sunt nepoții mei”. De ziua ei, și-a invitat fostele colege la restaurant să sărbătorească cei 75 de ani. Șeful de salon era liber dar totuși venise. A păcălit-o că are treabă cu mașina. I-au făcut o surpriză uriașă. Toți băieții, unul lângă altul, frumos dichisiți, aveau câte un cadou pentru ea. Faptele lor mici, gesturile lor mici de a aduce un cadou simbolic, au făcut-o să-i dea lacrimile.

 

Povestește cu umor cum a avut o relație cu “un boșorog de la Clubul Seniorilor”. A aflat însă că “mai vizita o baborniță”. Era cu ea la restaurant și a dat “cealaltă” telefon ca să-i facă o scenă. A pus banii lângă pahar și dusă a fost. “La vârsta noastră, nu vreau decât respect și demnitate”. E foarte pretențioasă. “Atâta timp cât sunt parolistă, respect, am demnitate, onoare și cuvânt, și pretind aceleași lucruri. Scurt”.

Într-o seară, când se simțea foarte singură și era tristă, a auzit la radio de Telefonul Vârstnicului. Când a aflat că era vorba de Fundația Principesa Margareta a României, a sperat că s-a redeschis clubul. Cât de plimbăreață este ea, stă acasă în fiecare vineri pentru a vorbi la telefon cu Roxana, voluntara care o sună în fiecare săptămână. “Vorbesc cu ea ca și când ar fi fiica mea adoptivă”.  E ultima descoperire în căutarea doamnei Sanda de a învinge singurătatea. “Viața este foarte scurtă. Este superbă! Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă”, spune doamna Sanda.

 

Are hipertensiune arterială oscilantă, se controlează. După moartea mamei, a ajuns de la tensiune 10 la 17, datorită șocului. De la 40 de ani, are aritmie extrasistolică și ia ceva medicamente pentru reglarea ritmului cardiac. Doamna Sanda este unul dintre vârstnicii care vor primi din partea HARTMANN un tensiometru, prin intermediul Fundației Principesa Margareta.

4 comentarii la postul “Cum a învins doamna Sanda singurătatea”

  1. Si eu sunt singura, sotul mi-a murit intr-un accident rutier, am si eu probleme cu tensiunea si as dori un aparat de masurare a tensiunii, al meu e tare vechii. Va multumesc.

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*