Fundația Principesa Margareta a României

Doamna Mari: când trece vuietul, vreau să-i îmbrățișez pe toți

De când a venit “vuietul”, doamna Mari stă cuminte acasă. Îi spune coronavirusului “vuiet” pentru că a lovit cu putere în viețile tuturor, dar în special ale vârstnicilor, cu cele mai stricte restricții, dar și cu cele mai mari riscuri. 

Doamna Mari are o voce tonică și plină de energie, am aflat acest lucru pentru că, pe timp de pandemie, cunoaștem oamenii la telefon. Vocile lor țin loc gesturilor, inflexiunilor de mișcări și doar ne putem imagina sclipirea din ochii lor. Iar doamnei Mari, suntem siguri, îi joacă ochii de energie. 

“Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoasă”, spune doamna Mari, când o întrebăm ce face, la care adaugă, “Om trece și noi cu bine peste necazul ăsta”. Auzim optimismul într-o situație grea, în care doamna Mari stă singură și îi este dor de familia ei – de băiat și de cele două nepoțele, “una mai mare, una mai mică, două frumoase”. 

Vine băiatul să îi aducă provizii, le lasă la ușă și se văd de la distanță. “Mamă, nu ieși afară, ai o vârstă”, spune el. Vârsta ei este de 66 de ani. Și doamna Mari nu iese, dar atunci când totuși e musai, iese cu mască și mănuși. 

Băiatul râde: “mamă, când îmi spuneai tu mie fă-ți lecțiile și nu ieși afară, mai știi? Uite acum îți spun eu ție – fă-ți treburile și nu mai ieși afară”. Băiatul face 46 de ani. “Și acuma mi-e prieten”, se bucură doamna Mari de relația frumoasă pe care o are cu fiul său, cu care vorbește despre o grămadă de lucruri și se sprijină unul pe altul. 

Doamna Mari crede că ar trebui să fim cu toții serioși și să facem ce trebuie făcut. “Să stăm acasă”. Îi ceartă pe cei care se plimbă fără motiv. Este atentă în tot – să aibă bani cash ca la nevoie, să își poată lua o pâine de la colț și să nu fie nevoită să meargă la supermarket, să nu iasă decât dacă este strict necesar. 

Singura mișcare zilnică este dusul gunoiului – trebuie să coboare și să meargă la scara vecină. Și atunci este foarte atentă. Dar trebuie să se mai miște și ea puțin. “Nici dacă făceam armata, nu era mobilizare forțată ca acum”. 

A fost întotdeauna o femeie activă. După ce a ieșit la pensie, a început să se ocupe de copii. Când era mai tânără, avea grijă de bebeluși, acum însă se ocupă de copii mai mărișori. Stă cu ei, are grijă de tot ce trebuie până vin părinții de la muncă, fac temele, se joacă, uneori rămâne și peste noapte. Copiii o țin tânără și în formă. 

Înainte de carantină, avea grijă de o fetiță de care căpătase mare drag. Acum, firește, e în pauză. “Când s-o termina vuietul ăsta, mă duc în continuare”. De-abia așteaptă. Vorbesc aproape în fiecare zi. “O să ne întâlnim, fata mamii, să treacă vuietul ăsta”, îi spune fetiței căreia îi este dor de doamna Mariana. Deși nu o cunoaște de mult timp, și fetița s-a atașat tare mult de ea și de-abia o așteaptă. 

Ce face acasă? Mici treburi, își face de lucru. La televizor se uită mai mult la emisiuni cu natură, educative, frumoase. Evită știrile. Îi place mult să croșeteze. Face huse pentru diverse obiecte, cum ar fi cutiile de șervețele. Le îmbracă, le dă culoare. Face și hăinuțe pentru copii, reface pulovere sau combină haine pe care le-a găsit, înainte de carantină, la second hand. “Deocamdată nu mă plictisesc”, exclamă ea plină de energie. 

 “Sunt mulțumită cu viața pe care o am acum”. Dar viața doamnei Mari nu a fost deloc ușoară.  A crescut în cămin, la casa de copii, dar amintirile nu sunt totuși urâte. “Eram cuminte, îmi vedeam de treaba mea. Nu am fumat, nu am băut”. Mediul era dur dar, cu responsabilitate și cumințenie, doamna Mari a trecut cu bine prin asta. A întărit-o și a învățat-o că trebuie să aibă grijă de ea, să fie responsabilă și puternică. 

Nu și-a cunoscut părinții. Mama ei a murit când doamna Mari avea trei ani. Era gravidă în șapte luni atunci. A fost un accident de muncă, se luase curentul la fabrică, iar mama ei a căzut într-o gaură de canal. A stat două luni în comă în spital până să piardă lupta cu viața. 

Tatăl ei a cunoscut atunci pe cineva, dar femeia nu a vrut-o pe fetiță, așa că tatăl a dat-o la casa de copii. Venea la cămin să plătească contribuția, că așa era obligat, dar pe ea nu voia să o vadă. A evitat-o mereu. 

“Mulțumesc lui Dumnezeu, când am ieșit, m-am angajat la zaharoase, aveam 17 ani.” S-a măritat la 20 ani, a făcut băiatul. Soțul a murit acum câțiva ani. Înainte să iasă la pensie, doamna Mari lucra la abator.  A depășit toate greutățile cu fruntea sus și este mândră de tot ce a avut și a făcut. “Nu mi-e rușine de absolut nimic”. 

“E viața grea”, spune doamna Mari. “Au sărit prețurile peste bunul simț”. Viața vârstnicilor noștri nu este ușoară. Pentru ei, orice sprijin contează. “Îmi chibzuiesc bănuțul, cât e”, spune ea. 

Acum 2-3 ani, a aflat despre Telefonul Vârstnicului dintr-un afiș într-un tramvai. “Am o a doua familie”, se bucură ea. Sunt fetele de la fundație, sunt ceilalți vârstnici pe care i-a cunoscut acolo, sunt voluntarii care o sună săptămânal. Ei toți i-au ajuns aproape, în suflet, o a doua familie, despre care vorbește cu infinit drag. 

Uneori, se întâlnesc mai mulți, fie la restaurant, fie pe teleconferință. “Avem atâtea de povestit”, spune ea. Este atașată de toți. “Sunt persoane minunate. Au vorba la ele”. 

Doamna Mari nu se simte singură. Are familie, chiar dacă nu aproape acum, și îi are pe cei de la fundație. “Tot mai are cineva să ne bată la ușă”, vorbește ea cu drag despre oamenii minunați de la Fundația Regală Margareta a României. 

După carantină? De-abia așteaptă să îi îmbrățișeze pe cei dragi. Pe fiul ei în primul rând. Pe fetițe. Pe domnișoarele de la fundație. Pe toată lumea de care “vuietul” ăsta a ținut-o departe. 

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*