Fundația Motivation

Elena Șerban, psiholog – Despre puterea egalității într-o relație cu persoane aflate în impas

Când era încă studentă, părinții Elenei Șerban se trezeau cu ea la Constanța cu mașina plină de copii cărora voia să le arate marea. Erau copii din familii defavorizate sau abandonați, pe care Elena încerca să îi ajute. Iar acela a fost doar începutul unui parcurs de fapte bune, care i-au definit și îi definesc existența. 

Cu Fundația Motivation România are o relație specială. Aici, consiliază persoanele în scaun rulant și pe familiile lor, face consiliere de grup, terapie individuală, de cuplu sau cu copii.

De-a lungul timpului, s-a implicat în viața mai multor organizații, de pildă Special Olympics, React, Edelweiss Sibiu, Spitalul Marie Curie cu Inima Copiilor, Hospice, Asociația Hercules pentru copiii din familii defavorizate. 

 

De când era foarte tânără, Elena Șerban a lucrat cu persoane vulnerabile și a văzut lucruri greu de imaginat. A alinat multă suferință, iar asta a făcut-o să încerce să ajute și mai mult. Și a ajutat – prin Fundația Vodafone, unde a lucrat din 1998 și pe care a condus-o timp de 12 ani, din 2000 în 2012, a finanțat sute de proiecte care au îmbunătățit viețile a mii de oameni. 

 

Când era în anul 2 la ASE, Elena a început Facultatea de Psihologie, făcând apoi formare în psihoterapie adleriană. Munca ei a implicat îmbinarea frumoasă dintre cele două domenii, care le-a adus mult bine oamenilor cu care a lucrat. A înțeles astfel ambele nevoi – atât cele practice, cât, mai ales, cele emoționale. 

 

Niciodată nu s-a oprit la a da bani prin fundație și atât. S-a dus pe teren, a văzut care sunt nevoile, a făcut voluntariat, s-a implicat direct, a cunoscut organizațiile, a cunoscut beneficiarii. A plâns mult și a vrut să vadă ce poate face pentru a veni în sprijinul acestora. 

 

În 2012, Elena a plecat cu greu de la Fundația Vodafone. A pus accentul pe munca de psihoterapeut, și-a deschis un cabinet, dar nu s-a îndepărtat de organizațiile pe care le-a cunoscut și care i-au devenit atât de dragi. A condus pentru un an organizația Habitat for Humanity și a lucrat cu multe altele. 

 

Când o cunoști, Elena Șerban îți dă impresia unei persoane a cărei forță este cea emoțională. Calmă, empatică, cu o înțelegere foarte profundă a lucrurilor, Elena vede implicațiile acțiunilor oamenilor, nuanțează, se duce către resorturile adânci ale emoțiilor și îi sprijină pe oameni să își conștientizeze nevoile și emoțiile și să își schimbe comportamentele care nu le fac bine. Îi ajută. Și, spune chiar ea, încă se emoționează foarte tare, după atâta timp. 

Cum a început și cum a evoluat relația ta cu Motivation

 

Am început cu relația – eu finanțator, prin Fundația Vodafone – ei aplicanți. Am fost să vizitez organizația, este parte din proces. Făceam asta mereu, cu toate organizațiile. Văzusem persoane în scaun rulant, dar nu știam foarte multe despre ei. Știam că se spune “în cărucior”. Ei m-au educat să spun “în scaun rulant”, mi-au arătat care sunt problemele, care sunt nevoile. 

 

Este bucuria mea că am învățat de la organizațiile cu care am lucrat, detalii despre fiecare problemă. Ce înseamnă să ai cancer. Ce înseamnă să naști un bebeluș cu malformații. Ce înseamnă să fii abandonat. Ce înseamnă să mergi în scaun rulant. Am învățat de la fiecare dintre ei și le mulțumesc pentru asta. 

 

Nu am văzut doar problemele, i-am văzut și în ocazii fericite – cum joacă tenis, baschet, cum se bucură, cum pot face lucruri care la început le păreau imposibile. Sunt beneficiari pe care i-am văzut trecând de la primele mișcări în scaunul rulant și ajungând apoi la maratoane. Mă bucură mereu foarte tare.

 

Am aflat câte moduri există să ajungi în scaun rulant – de la naștere, prin accident la orice vârstă. Am văzut că sunt mai curajoși copiii. Ei beneficiază de un sprijin care vine natural, nu este șocul atât de mare să devină dependenți. Dependența copilului este naturală, ei nu se simt în poziție de inferioritate sau descurajați când părintele îi ajută. Pentru un adult sau adolescent, situația este diferită. Nevoile de bază sunt afectate direct, ele oferă independență, nevoia primordială a fiecăruia. Când ajungi în situația de dependență, apare și suferința și se transformă uneori și în depresie. Am văzut cât de mare este impactul asupra familiei. O astfel de situație grea afectează întreaga familie. 

 

La începuturi, când mă loveam de o nouă categorie de nevoi speciale sau de o boală despre care nu știam multe, plângeam mult. Ești om și plângi. În timp, înveți să vezi ce poți face. Primul gând este “ce rău îmi pare”. Următorul este “ce pot să fac să ajut, să schimb ceva”. Așa a fost și cu Fundația Motivation.

Cum îi ajuți pe oamenii în scaun rulant, beneficiarii Fundației Motivation? 

 

Fundația Motivation are în primul rând, o echipă multidisciplinară. Este situația ideală pentru cineva care ajunge în scaun rulant. Este de preferat să nu fie cel în cauză partea care să se ocupe de tot ce înseamnă logistică. Într-o astfel de organizație, se face o lumină pe drum. Ca familie, la început, nu știi care sunt nevoile lui. Nici el nu știe. 

 

Primul pas este să treacă de afectarea fizică – operații, intervenții, recuperare. Odată ce este stabilizat din punct de vedere fizic, ar fi bine să se suprapună cu psihoterapia, atât pentru persoana în cauză, cât și pentru familie. Iar aici intervin psihologii, printre care mă număr. 

Află mai multe despre Fundația Motivation România

Merg la evenimente, în tabere, la stagii. Fac acolo sesiuni pentru cei în scaun rulant, pentru familii, sesiuni pentru copii. Între evenimente, cei care au nevoie individual mă contactează. Și terapia individuală, și cea de grup sunt de folos, iar împreună sunt și mai valoroase. 

 

Sunt lucruri pe care ei nu reușesc să le spună în grupul mare, dar reușesc în grupul mic. Dacă nu reușesc în grupul mic, reușesc în terapia individuală. Ideea este să se închidă cercul și ceea ce își asumă în terapie individuală să își poată asuma și în grupul mare. 

 

Lucrez și cu familiile lor. Ce fac greșit uneori membrii familiei, fac din prea multă dragoste. Apare o poziție de superioritate de care nu-și dau seama. 

 

Ce se întâmplă într-o familie când un membru ajunge în scaun rulant? 

 

Membrii familiei au tendința să se ocupe ei de tot, să facă tot. Pe termen lung, creează dependență, iar celui în scaun rulant îi este mai greu să învețe să facă lucrurile singur. Ceea ce este în regulă pentru o perioadă, transmite dragoste, arată că celor dragi le pasă. Pe termen lung, nu ajută. Doar că ei nu se pot opri. 

 

În primă fază, mi se pare mai ușor să vorbim la general, în grup, cu persoanele în scaun rulant sau cu familiile lor. Unii povestesc, alții ascultă. Te ajută să vezi că este ok să vorbești, să pui întrebări, să-ți fie frică și că nu ești singurul care are anumite gânduri. Membrii familiei uneori nici nu-și permit gândul “mi s-a terminat și mie viața”. Se simt vinovați. Este firesc. Apare o vină că au un astfel de gând, chiar dacă nu se manifestă în comportament. Nu au cu cine să vorbească și se simt singuri. 

Care sunt nevoile emoționale reale într-o astfel de situație?

 

Oamenii cu o dizabilitate locomotorie au nevoie să nu fie văzuți ca fiind “mai puțin” decât alții. Poate nu mai poți conduce orice mașină, dar îți poți duce copilul în continuare la școală într-o mașină adaptată. Vrei să ieși cu prietenii, vrei să mergi la concerte, la cumpărături, să ai o relație. 

 

Nevoile de bază ale oricărui individ ar fi patru: conectarea – să simți că aparții; să simți că ești capabil; să simți că și tu contezi și să ai curaj. Când se întâmplă o modificare de stare de sănătate, se duc la zero toate.Atunci este nevoie să le crești pe toate patru. 

 

Să simtă din nou că aparțin, că sunt conectați, este greu la început pentru oamenii în scaun rulant –  aici greutatea este că înainte de accident erai conectat într-un fel, acum ai nevoie de altceva, iar ceilalți trebuie să răspundă la acest mod nou. Primul pas este să afli cum să te simți acum conectat, să te simți capabil în continuare – de la lucrurile mărunte, oricare ar fi ele, la cele mari. Reușești să conduci, să faci un transfer, să participi la un maraton, nu contează. Dar să știi că le poți face tu. Să ai curaj să încerci și să nu fii oprit, să simți că părerea ta contează și că ce faci tu contează. 

 

Cea mai bună formă de încurajare și de a arăta respect este să îi ceri ajutor celuilalt. Este valabil și pentru copii. Copilul care are responsabilități capătă o stimă de sine ridicată, capătă încredere. În momentul în care îi tratezi ca pe niște egali, când nu sari să faci tu lucrurile pentru ei, când le ceri ajutorul, le explici situația de la egal la egal, când ei capătă responsabilități – atunci terapia este pe calea cea bună. 

 

Este greu să ajungi acolo. Văzând însă familii care au făcut asta și au ajuns la o dinamică asemănătoare cu cea de dinainte de accident, înseamnă că se poate. 

 

Care sunt piedicile?

 

Este greu pentru fiecare membru al familiei. În terapie te uiți la scopul neconștientizat. Nu își propun, dragii de ei, să-și facă viața mai grea. Dar cu toții avem prostul obicei să ne dăm cu stângul în dreptul. Noi, psihoterapeuții, ne uităm și la asta – care este scopul neconștientizat al individului? Cum se poate el sabota? Intervine stilul vieții de dinainte de accident, intervine scopul neconștientizat actual. 

De pildă, poate accidentul intervine într-o familie unde sunt polițe de plătit. Dacă nu acum, atunci când? Să aflăm măcar care este problema. Dacă aveai o problemă cu soția dinainte, hai să separăm lucrurile. Discutăm separat de relația de cuplu, dar nu folosim asta ca armă. Hățișurile sunt mai ușor de descâlcit aici, aplici apoi tehnicile din terapia de cuplu. Măcar li se clarifică scopul comportamentului – către cine este îndreptat – către părinți, partener sau către sine? 

 

Într-o relație, de cuplu, părinte-copil, de oricare tip ar fi ea, ambii parteneri pot avea scopuri nesănătoase. Pornite din iubire, dar nesănătoase. Este ok să îi spui părintelui nu. “Știi ce se bucură când îmi aduce ea ceva deși pot și eu să-mi iau?”, îmi spun uneori oamenii. “Ok, hai să înlocuim – cum poți să o bucuri altfel? Înainte cum o vedeai bucuroasă, cum își satisface nevoia de afecțiune față de tine?”, răspund eu. 

 

Pe partea cealaltă, încercăm să identificăm în terapie care sunt nevoile reale ale persoanei în scaun rulant, fie copil sau partener. Iar nevoia principală este de independență, să îl lași să facă singur lucrurile, să îl investești cu încredere. 

 

Dacă părinții sunt tineri, iar copilul este mic sau adolescent, este greu să ajungi la egalitate, vor să facă ei tot. Dacă avem un adult care ajunge în scaun rulant și nu are familia lui, teama părinților este ce se întâmplă cu el când eu o să mor. Descurajarea este mare. Pe de altă parte, scopul de a ajuta copilul să fie independent este cu atât mai important. 

 

Ce înseamnă egalitatea într-o relație? 

 

Într-o relație, spun mereu, eu fac 50%, tu faci 50%. Dacă eu fac 51% nu înseamnă “ce drăguță sunt cu tine”, înseamnă că mă cred superioară. La nivel psihologic, te pun sub mine. Respectul înseamnă 50%. Din prea multă iubire, din educația care ni s-a dat, înțelegem că asta înseamnă iubirea, să fac eu în locul tău. Dacă eu mă ofer fără ca tu să-mi ceri, sunt în 51%. Este și mai important cu persoanele care sunt vulnerabile. 

 

Dacă vorbim de cei în scaun rulant, noi ne facem partea și îi ajutăm, dar este bine să îi ajutăm și pe ei să-și facă partea. Să spună când au nevoie de ceva. Să spună că se descurcă. Sunt împinși cu scaunul fără să ceară uneori. Și noi facem lucruri fără să ne dăm seama. Scopul neconștientizat pe care îl avem ne poate conduce în comportamente negative. 

 

Ce înseamnă ca o persoană în scaun rulant să nu-și facă partea? Să nu ceară ajutorul când chiar are nevoie, să nu spună nu când i se oferă forțat un ajutor, să nu comunice. 

 

Ei nu au cum să învețe singuri. Aici apare rolul nostru, al terapeuților, al Fundației Motivation, al familiei, al prietenilor, care să le explice: spune când fac ceva potrivit, pentru că nici eu nu știu ce ai nevoie. Dacă fiecare ne facem partea de 50%, relația este mai ușoară. 

 

Este nevoie și mai mare de egalitate când vorbim de persoane vulnerabile. Când nu ai o problemă fizică, de sănătate, mai treci peste impolitețea celuilalt, peste superioritatea lui, ai mai multă forță. Atunci când ești slăbit, ai și mai mare nevoie ca acest respect să fie clar și evident. 

Am o poveste care pentru mine înseamnă expresia egalității. Timp de un an de zile, am fost director la Habitat for Humanity. Ei au construit o casă în Bragadiru pentru persoane în scaun rulant. Conceptul Habitat este ca beneficiarii să contribuie la construcție. Făceau ce puteau. Luau o cărămidă de aici, o duceau dincolo. Acolo se vedea cu ochiul liber egalitatea – tu, cel care nu aveai o problemă fizică, te luai cu munca și, dacă lângă tine era cineva în scaun rulant, îi spuneai să îți dea ceva, să facă ceva. O fracțiune de secundă nu te gândești – de ce îl trimit pe el după ciocan când eu am două picioare? Acolo este esența terapiei. Cel în scaun rulant era însă cel mai fericit că ai nevoie de el, că poate contribui, că este egal cu tine, că munciți împreună. Au participat la construcția casei lor și au rămas acolo independenți. Egalitatea este cea mai bună terapie. 

 

Cum îi schimbă pe ei emoțional o astfel de traumă?

 

În orice fel – și nu știi dinainte în ce fel. Nici eu nu știu despre mine cum m-aș putea schimba. Vreau să cred că m-aș purta într-un anumit fel dacă aș ajunge în scaun rulant sau m-aș îmbolnăvi dar, de fapt, nu știu. Baza personalității nu se schimbă, dar se schimbă comportamentul. 

 

Cred că furia la început este comună. Ca etapă a vindecării și acceptării, apare furia atât la persoana în cauză, cât și la familie. Furia, imposibilitatea de a accepta, dorința de a se întâmpla o minune, vina pentru o decizie mai puțin bună, că ai sărit în apă, că ai mers cu motorul, de pildă. 

 

Ce se întâmplă după aceea depinde de cum decurg operația, recuperarea, de cum se poartă familia, de cum reușește persoana care a dobândit dizabilități să își continue o parte dintre activități, de gradul de socializare. Depinde de cum și-a construit fiecare relațiile, de ce prieteni are. Depinde dacă ai prieteni care doar sună uneori și le este rușine sau milă să fie mai intruzivi, versus alții care vin peste tine cu glume, cu dinamism, te iau pe sus. 

 

Modul în care, atât familia cât și persoana se comportă, are legătură cu stilul vieții de dinainte. Din perspectivă adleriană, ne referim la personalitate, la modul în care s-a format individul până atunci – principii, valori, activități, relațiile pe care le avea cu ceilalți, jobul pe care îl avea. Tot ce însemna viața înainte de accident. 

 

Fiecare caz este unic și atunci primul pas ca psihoterapeut este să afli nevoia lui, nu să o presupui. Una este să fii empatic, să-ți pese, să fii interesat, asta înseamnă să ai acel, cum spunea Adler, interes social. Atunci când presupui ce are celălalt nevoie, este foarte posibil să greșești, pentru că te pui pe tine în locul lui. Greșești. Nici măcar tu despre tine nu știi cum ai reacționa într-o astfel de situație, doar presupui. Nu este corect să faci presupuneri pentru altcineva, oricât de apropiat ar fi, putem afla doar de la cel de care avem grijă care îi sunt nevoile. 

Își poate identifica mereu nevoile corect?

 

Nu. Dar îl ajutăm să le afle, prin întrebări, observații, cerând ajutor specialiștilor. Doar că specialiștii nu știu neapărat mai bine. Asta le spun tuturor pacienților mei – specialistul în viața ta ești tu. Tu ai cheia. Tu știi cum. 

Ce pot eu să fac, din afară, este să îi învăț cum să trăiască zi după zi, pas cu pas, în orice situație de criză. Că pierzi o relație, un job, că ai o boală, că pierzi un membru al corpului, modul sănătos, echilibrat, cu șanse mari de reușită este să te concentrezi pe clipa imediat următoare. Ai un plan pe termen lung, dar focusul îl pui pe “astăzi”, astfel, apare descurajarea. 

 

La început este negarea. Fac eforturi pentru a ajunge cine erau înainte, deși uneori nu se poate. 

 

Ei văd acceptarea ca pe o renunțare. Ca și când, dacă mă obișnuiesc cu scaunul rulant, mi se reduc șansele de a merge. Iarăși, focusul trebuie să fie pe lucrurile simple, zi după zi. Ok, nu trebuie să accepți imediat, acceptarea se face treptat. Este greu să accepți că vei sta în scaun rulant toată viața. Accepți că, pentru o perioadă, acesta va fi modul tău de viață. 

 

Este important să vorbească între ei, ca familie, să vadă cum îi afectează pe toți împreună. Aici apare utilitatea terapiei de grup sau de familie. Când spui “te înțeleg” trebuie să ai grijă. Pentru că nu înțelegi cu adevărat, tu nu ești în scaun rulant. Cuvintele pot conta enorm. În furie, îți spune: “cum adică mă înțelegi?”. Te atacă și este normal, ne așteptăm la asta ca psihoterapeuți și vrem fight, nu vrem freeze. Nu am cum să știu totul: nu am cum să știu prin ce situații au trecut ei în trecut, pentru că mereu sunt povești diferite și mereu oamenii trăiesc lucrurile diferit. 

 

Rușinea pe care o simt vine, probabil, și din reacția noastră, ca societate. Cum ne educăm, cum putem fi mai empatici și mai deschiși?

 

Rușinea apare mai ales în comunitățile mici, unde bolile sunt ascunse, sunt o rușine.

 

Este important să-i educăm pe copii de mici. Dacă văd un om în scaun rulant pe stradă, un copil cu sindrom Down, dacă văd pe cineva cu o boală psihică, dacă aud în familie că cineva este internat, acesta nu trebuie să fie un subiect tabu. 

 

Pornește de la primii ani de viață, depinde cum ne-am format. Ne formăm în urma a ceea ce vedem și cum interpretăm. Copii fiind, vedem bine, dar interpretarea este distorsionată.Copiii vor interacționa așa cum au văzut că interacționează părinții lor, cu persoane în scaun rulant sau în orice altă situație delicată, așa vor învăța să se comporte mai departe. Mai contează mult și ce învață copiii la școală, ce văd acolo. Schimbarea se produce prin expunere. Nu poți să spui una și să faci alta, ca adult. 

 

Respingerea vine și dintr-o frică inconștientă – poate că și tu ai putea fi așa. Este de aceeași vârstă cu mine, este din același oraș cu mine, undeva găsim puncte de identificare. Apare instinctul de autoconservare. De aici la a renunța la o prietenie și la a-ți fi indiferent să mai insiști cu cineva cunoscut … ar fi bine să nu ne mai găsim scuze. 

 

Nu știm ce să spunem și ne purtăm nepotrivit. Hai să știm. Când nu știi ceva despre o boală, te retragi. Îți este jenă, îți este milă, sunt scuze pe care ni le găsim. Trebuie să ai grijă și la cum te uiți la o persoană. Nu eviți privirea. Îl tratezi ca pe un egal. 

 

Cei care avem conștiința acestei situații trebuie să încercăm să îi expunem pe ceilalți. Pornești cu o discuție. Nu dai lecții. Deschizi un subiect, povestești, cu familia, cu prietenii. Oriunde am impact, eu fac asta. Povestesc despre oamenii vulnerabili, despre problemele lor. Mulți nu știu.  În plus, este importantă și informarea în masă. 

 

Organizațiile care se ocupă cu asta și înțeleg mai bine situația, dinăuntru, ar trebui să fie mai vocale, să spună povești despre persoane care trec prin situații dificile, cu familii. Este greu, dar uite așa se face. Asta este partea noastră, dacă revenim la discuția cu egalitatea în relații. 

Cum te-a schimbat pe tine lucrul cu categorii vulnerabile?

 

Am început cu copiii abandonați, am mers în subteran la Gara de Nord în anii ‘90, am lucrat cu copiii care au cancer, cu adulți cu dizabilități, cu părinți în situații dificile, cu mulți. Am trecut prin toate, am făcut lucrurile treptat. 

 

Ce mă bucură este că nu m-au transformat în cineva rece, care nu se mai emoționează. Plângeam mai mult înainte, este drept. Era mult de dus emoțional, în anii aceia, mai ales, și în anii 2000, lucrurile pe care le vedeam erau grele. Când intrai, de pildă, într-un cămin pentru persoane cu nevoi speciale grave și le vedeai spălate cu furtunul, mai mulți în pat, era un șoc. Aveau donații de haine, dar nu îi îmbrăcau cu ele, pentru că murdăreau hainele. Nu am fost om o săptămână după ce am văzut ce se întâmpla în acel cămin. Am văzut apoi ce este de făcut și am încercat să ajut. Am reușit – oamenii au ieșit din instituții, am contribuit la realizarea caselor de tip familial. Mă bucur că nu m-am desensibilizat. 

 

Te motivează să faci tot ce poți pentru ei și să vorbești despre nevoile lor. Prietenii spun că vorbesc prea mult, dar nu am de gând să mă opresc. Am devenit mult mai atentă la nevoile celorlalți.

 

—————-

 

Povestea face parte din campania HARTMANN – Faptele mici vindecă răni, prin care HARTMANN  se alătură persoanelor în scaun rulant în „lupta” împotriva escarelor – răni care apar la pacienții imobilizați/cu mobilitate redusă, oferindu-le gratuit pansamentele de care au nevoie pentru a-și îngriji rănile.

Află mai multe despre pansamentele HARTMANN pe www.IngrijireRani.ro

 

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*