Când părinții ajung acasă pentru prima oară cu bebelușul, o lume nouă se deschide pentru ei. La început, nu știu prea bine ce să facă, care sunt deciziile corecte, cum să se adapteze nevoilor copilului, cum să filtreze informația, care este peste tot. Apar fricile, nesiguranțele, oboseala. Am stat de vorbă cu Ilinca Tranulis, medic pediatru specialist, consultant în alăptare și mamă a trei copii, despre toate aceste lucruri – și despre cum pot depăși mamele, cu dragoste și blândețe, încercările care apar în prima perioadă a vieții copilului și despre cum se pot bucura, cu adevărat, de momentele pe care le trăiesc împreună cu el.
Ce le-ați spune părinților care ajung prima oară cu copilul acasă, nu știu ce să facă, le e teamă să nu greșească?
I-aș sfătui pe părinți să facă un curs prenatal. Sunt informații atât de diferite peste tot. Unele dintre ele sunt complet opuse față de recomandările mamei sau bunicilor, ale celor apropiați, cu care interacționezi în fiecare zi. Nu îi pui căciulă? Dar părinții copilului citesc că nu trebuie să îi pui căciulă dacă nu îți pui tu căciulă. Sunt debusolați de informațiile contradictorii.
Când ajung acasă, de multe ori nu își dau seama ce îi așteaptă. Nici cursul nu îi pregătește suficient. Bebelușul de multe ori plânge și nu știu de ce. Problema de foarte multe ori e alăptatul care merge greu. Multe mame zic “Întâi să nasc și văd eu apoi ce fac cu alăptarea. Ce poate fi atât de greu? Iau copilul, îl pun la sân și suge”.
Din păcate, unele dificultăți încep din maternitate: acolo mamele sunt separate de bebeluș, care sunt hrăniți cu lapte praf, nu li se arată mare lucru cum să se ocupe de bebe. Mama preferă la început, în spital, să lase pe altcineva cu experiență, o asistentă, să facă toate lucrurile.
Pleacă acasă cu un copil foarte mic și își dă seama că nu știe ce să facă cu el. Pe părinți îi stresează fiecare gest – cea mai mică mișcare a bebelușului, cea mai mică mișcare pe care trebuie să o facă ei. Le e frică nu greșească. Eu le-aș transmite că nu trebuie să le fie frică de așa ceva, bebelușii nu sunt atât de sensibili, să se poarte blând și să aibă încredere în ei, ca părinți.
E o întrebare pe buzele tuturor părinților – de ce plânge copilul meu?
Alăptatul e soluția la multe tipuri de plâns. Nimeni, nici chiar un specialist pediatru, nu știe tot timpul de ce plânge un copil. Copilul când plânge are un motiv, nu o face degeaba. Nu vine să ne strice nouă programul, nu vrea să ne manipuleze. Plânsul îl afectează neurologic, nu doarme, nu se relaxează.
Principala nevoie poate fi foamea. Mai sunt și multe altele, pe care părinții le pot interpreta ca foame. Poate să plângă de somn, de sete, de disconfort, de cald, de frig, de plictiseală, de singurătate, vrea să fie ținut în contact apropiat cu părinții. A stat 9 luni de zile lipit de mamă, nu are cum brusc să se desprindă și să stea în pătuțul lui și să adoarmă singur.
Mai e o nevoie a bebelușilor, separată de nevoile obișnuite, și anume suptul. Vrea să sugă de confort, nu neapărat de foame, îi relaxează. Sânul îl și hidratează, și hrănește, și ajută să adoarmă, îl relaxează, e la mama în brațe, în contact cu mama, se simte fericit, protejat și împlinit.
Le-aș îndruma pe mame să nu le fie frică de „răsfăț”, să nu asculte sfaturi de genul „lasă-l să plângă, să își dezvolte plămânii, adoarme el singur”. O să învețe să le facă pe toate în ritmul lui. La început, are nevoie de ajutor de la oricine e dispus să îi ofere dragoste. În special părinții, sigur, dar și bunicii. Nu plânge degeaba, are nevoie de ceva.
Părinții se panichează ușor.
Se gândesc că sunt lucruri mult mai grave. Un copil nu vine cu manual de instrucțiuni. Își imaginează o grămadă de probleme sau se stresează pentru că cei din jur îi îndrumă în direcția greșită. Ceva e în neregulă, nu vezi că vrea doar în brațe? Părinții trebuie să aibă încredere în capacitatea lor de părinți.
Până acum ceva timp, copiii creșteau într-o familie extinsă. Tot timpul era cineva care să se poată ocupa de copil, mătușa, sora. Mama văzuse deja cum se cresc copiii.
Sunt și cărțile care spun, de exemplu, că un copil suge din trei în trei ore. Dacă el vrea din oră în oră sau haotic, mama se panichează: nu am lapte, nu e bun laptele. Intervin tot felul de mituri auzite, care subminează încrederea mamei în ea însăși. Mama trebuie să știe – laptele meu e cel mai bun.
Care sunt cele mai frecvente mituri legate de alăptare?
Nu am lapte; laptele meu nu e bun; mama nu a alăptat, nici eu nu pot alăpta; am sânii mici, sigur nu am lapte; nu am mamelonul format, nu poate să sugă. Lucrurile acestea scad încrederea mamei în ea și în capacitățile ei. Ea va spune: înseamnă că eu greșesc. Intervin și hormonii, depresia postnatală, baby blues. Baby blues e o stare oarecum normală care poate evolua în depresie. I se pare că ea nu e potrivită să aibă grijă de copil. Are impresia că bunica sau altcineva e mai pricepută. Suferă și mama, și copilul. Durează până să își dea seama că ideile de la care a pornit erau greșite.
Cer ajutor? Atât pentru copil, cât și pentru ele?
Consilierea psihologică nu e cerută frecvent. Când e cu plâns mult și cu griji mari, se duc la medic cu copilul, doar că medicul, la camera de gardă, e puțin probabil să aibă timp să îi explice că poate vrea doar să sugă de confort, că vrea să stea piele pe piele.
Dacă cifrele legate de dezvoltarea copilului nu ies bine, soluția rapidă e laptele praf. Mama, care poate își dorea să alăpteze, intră și mai rău în depresie. Cele care se informează poate găsesc un consultant în lactație. Nici acest demers nu e mereu “salvator”, ține de mamă, de situație, de copil.
Un consultant în lactație discută și partea psihologică, e în atributele noastre să fim atenți și la aceste lucruri. Uneori e nevoie de terapie însă.
Ni se activează tot felul de emoții când devenim mame, emoții pe care nu știm să le gestionăm. Dacă înainte ni se părea că totul e sub control, bebelușul ne dă lumea peste cap, avem o responsabilitatea mare cu care uneori nu ne descurcăm, indiferent câte cărți am citi, câte cursuri am face. Bebelușul nu e teorie, ci practică, cu blândețe și cu încredere.
Primele luni sunt oricum dificile pentru că nu ai timp să faci nimic altceva. Mama nu are timp să se ocupe de ea. Mamele cu care ne întâlnim noi sunt persoane active, cu joburi importante, cu responsabilități mari, care reușeau să jongleze și carieră, și casă, și vacanțe – vine bebe și li se pare că nu au timp și că nu reușesc să se ocupe suficient de bine de copil. Chiar când totul merge foarte bine, lor li se pare că ar mai fi putut face ceva. Depinde mult și de partener, dacă vine și zice „dar ce ai făcut toată ziua, de ce te plângi?” le adâncește și mai tare în stările negative. Dacă partenerul conștientizează reponsabilitatea, spune „ia o pauză, respiră, fă un duș”, le ajută enorm. Nu au nevoie de mult timp, ci de o recunoașterea eforturilor lor.
Există o tendință de a întrerupe alăptarea mai devreme. De ce e atât de importantă alăptarea?
Avantajele le știu toate mamele. E hrana optimă, cu toți nutrienții pe care nicio companie de lapte praf nu le poate pune într-o cutie, cu factori activi care nu există decât într-un aliment viu, un lapte perfect adaptat copilului ei. E formulă unică pentru el. Vine cu anticorpi care îl protejează de boli. Pentru ea sunt beneficii: scade în greutate, scade riscul de cancer de col uterin și multe altele.
Eu i-aș spune mamei că e mult mai comod să alăpteze. Dacă e o mamă la care merge alăptarea, ea știe lucrul ăsta. I s-ar părea complicat să facă biberoane, când ea doar trage copilul la sân și îl alăptează.
Pentru o mamă unde nu merge perfect alăptarea, e mult mai greu. Cu lapte praf, măcar știi cât a mâncat. Cel mai greu e să treacă la alăptat exclusiv. Presupune statul activ cu copilul la sân, să urmărești dacă înghite, să ajuți cu compresia sânului, să corectezi atașarea, poziția. Participă și ea, are multe de făcut, e greu. Are o grijă în plus: dacă să îi mai dea lapte praf sau nu, dacă a mâncat suficient. Poate să fie nevoie să se mulgă, motiv pentru care multe din ele renunță.
Cu cât vin mai repede la un consultant în lactație, cu atât de le e mai ușor. Mai târziu, probabil secreția de lapte a scăzut destul de mult și e greu de recuperat. Pentru ele, când se hotărăsc să renunțe, alăptatul e un chin. Poate nu au trecut printr-o îmbolnăvire a copilului să vadă ce simplu trece când copilul e alăptat. Sunt multe lucruri care duc la scăderea treptată a lactației. Eu le explic că e un efort foarte mare, pentru un timp scurt, ca să ajungă la alăptat exclusiv și să compare atunci ce vor ele de fapt. Dacă, dintre recomandările unui consultant, ele urmează doar anumite părți, nu o să vadă rezultatul.
Ce se întâmplă în cazul prematurilor? Copilul petrece un timp în spital, mama îl ia acasă mai târziu, poate să alăpteze?
Prematurii au cea mai mare nevoie de laptele matern. Mamele sunt sfătuite să înceapă să pompeze încă din maternitate. Dacă ea se externează, trebuie să se mulgă acasă. În perioada petrecută de copil în maternitate, poate fi hrănit la început prin gavaj, apoi i se dă lapte cu biberonul, după care, ne-am dori mai repede și mai des, este pus la sân. Copilul se obișnuiește cu biberonul, e un flux rapid, nu trebuie să facă efort, pe când la sân, mișcările sunt altele. Copilul trebuie să învețe să se hrănească la sân. Mama trebuie ajutată să identifice când copilul suge bine și când trebuie să fie ajutat. Dacă în toată perioada asta sânul nu este stimulat, lactația scade până la oprire.
Copilul are mereu dreptate și noi trebuie să ne adaptăm la nevoile lui și la felul în care funcționează. Adoarme la sân dacă nu curge lapte. Știe că nu e ok să ‘muncești” pe degeaba. Consumă energie și nu primește nimic.
Cum e adaptarea părinților la copiii care se nasc cu probleme sau unde apar probleme în prima perioadă a vieții? Se adaptează mai ușor într-o situație de criză?
Depinde de multe lucruri. Care este criza, dacă știau de ea dinainte sau e ceva ce apare la naștere. O problemă neașteptată apărută la naștere – când se așteptau ca în trei zile să îl ducă acasă dar copilul rămâne în spital – îi trimite în vria căutării de soluții. Situația e diferită, nu au un copil acasă de care să se ocupe singuri, sunt alături de o echipă de cadre medicale, simt mai mult suferința dată de afecțiunea copilului – și dau de greul de care dau părinții la început abia când vin cu copilul acasă. Faptul că bebelușul e în spital, pe mâini bune, ia cumva o parte din presiunea emoțională.
Când ajung acasă, apare panica: dacă mie nu îmi iese, ce fac?
Mi-au zis mulți părinți „nu vii să stai câteva zile la noi acasă?”. Nu neapărat să fac eu lucrurile pentru ei, ci de securizare. În familiile extinse, o aveai. Nu știai tu, venea o soră, o mătușă, învățai făcând.
Ca pediatru, ai aceleași griji când devii părinte?
Inclusiv dacă ești pediatru, ești dat peste cap când ajungi acasă. Am avut fix aceleași griji de mamă, mă trezeam noaptea și verificam dacă respiră, deși știam logic că nu are motive să nu respire, mă întrebam de ce plânge. Târziu, am căpătat curajul să îmi consult proprii copii. Și acum, când îl doare pe unul ceva, sun o prietenă pediatră. E copilul meu și mai bine să vadă altul mai rațional despre ce e vorba, eu sunt subiectivă.
Eu de-abia la al treilea copil am reușit să mă relaxez și să mă bucur de copil sută la sută. La început am fost pediatrul încrâncenat care știa că trebuie să se întâmple anumite lucruri – și am ajuns să mă las în voia copilului și să îl respect și să mă adaptez cerințelor lui.
Este și o presiune a mediului să fii mama perfectă, sunt și toate grupurile online unde se discută mult – cum filtrează mama ce e bine și ce nu pentru ea și copilul ei?
E presiunea societății acum – presiunea de a fi mama perfectă. Toate trebuie să fie mame perfecte, bebelușii trebuie obligatoriu să fie alăptați, altfel nu ești o mamă bună, copiii trebuie să doarmă liniștiți, trebuie să ieși la plimbare, la activități, trebuie să ai și cel mai șmecher căruț. Nu merge deja de-a bușilea? E grav.
Răspunsurile pe internet sunt aiuritoare și uneori agresive. E și multă răutate, mi se pare că suntem la concurență și, în loc să ne ajutăm, ne jignim. E dorința de a arăta ce mamă perfectă ești tu și ce greșite sunt celelalte.
Eu cred că fiecare își crește copilul cum crede de cuviință, e bine să îți găsești surse de informare credibile, să ai oameni în care să ai încredere în jur, e bine să filtrezi orice informație primești.
Cel mai important e să fii atentă la copilul tău și, dacă lui îi e bine, e bine așa cum faci. Cel mai important e să îi fie lui bine, nu ce zic ceilalți.
Dacă ție îți e greu să alăptezi, presiunea asta de a alăpta cu orice preț e uneori mai dăunătoare decât laptele praf.
Am și mame care dau completare cu lapte praf și toate vorbesc ca și când ar fi sfârșitul lumii. Le spun că le face rău să gândească așa. Dacă au făcut tot ce le-a stat în putință pentru alăptatul exclusiv și nu s-a putut, e bine să se gândească la avantajele aduse de laptele matern, nu să se îngrijoreze de suplimentul de lapte praf. Vei merge cu alăptatul atât cât vei dori și se va putea. La șase luni, înlocuiești laptele praf cu mâncare solidă, dar rămâi cu sânul. Alăptarea e mai mult decât hrană, e dragoste, e apropiere, e contact, e atenție.
Trebuie să găsim soluțiile astfel încât și mama și copilul să fie calmi, liniștiți și echilibrați și să se bucure de perioada asta, nu să se gândească mereu ce ar trebui să mai facă pentru a ajunge mama perfectă. Nu există mama perfectă. Crează o presiune extraordinară și mamele suferă.
Cum sunt faptele mici față de cele mari, în creșterea unui copil? Momentele mici față de “bornele” clasice?
Mereu așteptam să crească, să facă din ce în ce mai multe lucruri. Apoi, când a crescut, ne întrebăm: de ce nu mai stă la mine în brațe la pupat, de ce nu mai doarme puțin pe pieptul meu? Când aveam ocazia să ne bucurăm de aceste lucruri, ne doream să vorbească, să meargă singur. Apoi regretăm că nu am profitat de momentele mici și importante.
Din momentele mici ne umplem de energie, bucurie, fericire. Nu din faptul că a intrat copilul la cine știe ce facultate, ci din momentele de dragoste și apropiere. Nu trebuie să așteptăm faptele mari – și să nu le trăim din plin pe cele mici. Hai să ne apropiem mai mult de copilul nostru, să ne bucurăm de această perioadă, care e de neegalat.