Carusel Portret

Ionel – viața grea de pe stradă și o mașină care a devenit acasă

Mereu cu zâmbetul pe buze – așa îl caracterizează pe Ionel oamenii care îl cunosc. “Așa sunt eu, râd, glumesc. Nu știi niciodată ce o să vină”. Pentru un om fără adăpost, într-o stare de vulnerabilitate extremă, viitorul nu e niciodată previzibil. Și nici ușor. 

“Pentru mine, a fost o viață prea grea. Asta a fost să fie.” Grea e și acum, dar parcă mai bună.

Ionel e bucuros. A reușit de curând să își cumpere o mașină. O dubiță la mâna a doua. 2300 lei, o avere pentru el. Nu vă gândiți la o mașină cu care Ionel se plimbă, vizitează locuri sau transportă lucruri, ca noi ceilalți. Ionel nici măcar nu are carnet, deși cunoaște bine cum funcționează un motor sau un ambreiaj. Pentru el, dubița albă, parcată între blocurile unui cartier, în spatele unui magazin, e acasă. 

De la 9 ani, stă pe stradă. Ionel are 36 de ani. Când a murit bunica lui, care l-a crescut, casa a fost luată înapoi de primărie, era o locuință socială, și Ionel trimis la orfelinat, la centrul Pinocchio, în Dămăroaia. 

Părinții? Undeva la țară, nu știa pe atunci mare lucru despre ei. L-au lăsat în grija bunicii. “Noi am fost șapte frați. Eu doar pe sora mai mică o știu, pe ceilalți i-am văzut în poze”. Când a murit bunica, a preferat orfelinatul. Tatăl lui bun era alcoolic și violent. 

“Când trec pe la casă, îmi aduc aminte cu drag de vremurile acelea. Mă mai știu și vecinii. E un magazin acum acolo, în casa aia.”, rememorează el. “Asta e. Amintiri”, spune Ionel trist.

Mama a plecat la un moment dat cu sora lui în Germania. S-a întors, stă și ea cu chirie, e bolnavă și e deja la a treia căsătorie. Al treilea tată, cum spune Ionel. S-a întors la mamă la un moment dat, acolo unde se mutase ea cu al treilea soț, dar nu a putut să stea acolo. “Doar eu o mai căutam, dintre copii”. Când era zi de sărbătoare, se ducea la țară să o vadă. 

Anii ‘90 au fost crunți pentru copiii din orfelinate. Condițiile inumane, abuzurile, bătăile l-au făcut pe Ionel să fie unul dintre copiii care au preferat strada orfelinatului. După un an, timp în care a făcut și școală, a fugit. 

“Preferam strada mea. Mai bine singur, decât să mă bată băieții mari de la orfelinat”, spune el. La început, cerșea. Mânca ce apuca. Când era frigul mai mare, se ducea la Piața Unirii, la metrou, unde primea o masă caldă. “Alergam pe geruri și pe friguri după fiare cum nu alerga nimeni”, își amintește el. 

La 13-14 ani, a început să lucreze la scări de bloc. “Mi-am văzut de drumul meu. Încet-încet, am început să îmi revin”, își amintește Ionel.

“De când a murit mamaie, am zis să-mi fac o familie și să fiu sănătos. Nu a fost chiar așa”.

La 15 ani, “s-a găsit” cu o fată, cu care a făcut doi copii, o fetiță și un băiat. Între timp, s-a despărțit de soția lui și copiii sunt la ea. “Am zis că fac o casă cu fata aia, dar m-a înșelat.”, spune Ionel trist. Cu copiii nu a mai vorbit din 2010, nu vrea să le facă sânge rău. Îi e dor de ei. “Nu am ce să fac acuma. Poate în viitor”. 

Când s-au născut copiii, au stat pe stradă sau într-o mașină părăsită o perioadă. Nu era ușor. În 2002, când era cu băiatul și nevasta, într-o ghenă cu două ieșiri, i-au fost furate actele de sub capul copilului. Nu a mai avut ce să facă. 

A lucrat și la scări de bloc. O perioadă au avut câte o cameră pe ici, pe colo. Nu a vrut să lase copiii. “Nu las copiii să fie ai nimănui”. La scările de bloc, s-a îmbolnăvit de plămâni. Tuberculoză. S-a internat.

S-a făcut bine și, apoi, a lucrat pentru o companie auto, la dezmembrări. De aici și știința lui despre mașini. 

Pentru el, dubița pe care tocmai și-a luat-o  e casă, acoperiș, spațiu sigur. Ceea ce îi lipsea atunci când dormea pe-o gură canal, într-o ghenă, la metrou, în parc sau sub un balcon. Un minim spațiu doar al lui. Se descurcă singur, cu ce bani are. “Mult, puțin, te bucuri și de ăia”.

 “Stau liniștit aici, nu mă deranjează nimeni”, se bucură el, după ani în care a dormit pe unde a apucat. Pe stradă, viața e grea. Oamenii nu sunt întotdeauna buni. Uneori, îi aruncau hainele, păturile, ce mai avea acolo. “Chiar dacă lăsam curățenie, mi le aruncau”.  O dată, l-a mușcat cineva de ureche și i-a smuls o bucată. I-a rămas semn.

Mașina i-a parcat-o un prieten între niște blocuri, unde Ionel știa că sunt oameni buni. Se înțelege bine cu vecinii de acolo. “Știu că sunt liniștit, curat, că nu fac probleme”. Ionel e cald, liniștit și poartă urmele greutăților la care l-a supus viața. Baie face la un prieten, de al cărui copil mai are grijă. 

Lângă locul unde dubița a devenit casă, are “ca un fel de tată”. E un florar pe care l-a cunoscut și care are o casă acolo. “Mi-a zis să-mi trag mașina la iarnă lângă vila lui să îmi dea curent. Mă întreabă: mă, tată, ce faci iarna? Ce să fac, bre, asta e. Zice: Lasă, tată, îți trag eu un cablu de curent, îți dau și un televizor, o aerotermă”. Îl mai ajută și el cu treburi prin curte și, când termină de plătit mașina și se face frig, o s-o tragă mai aproape de “tatăl” florar. 

Dubița lui Ionel e curată, cu o minimă ordine interioară. E liniștit aici și ne-o prezintă cu mândrie. E un acasă obținut cu greu. Ionel se grăbește să ajungă la muncă. Are de făcut curat într-un subsol. 

“Nu mi-a fost frică niciodată de muncă”, spune el, și viața pe care o are o dovedește din plin. 

Abia apucă să se odihnească. “Trebuie să mă duc ba la unul, ba la altul”. Lucrează cu ziua, de toate, de la vopsitorie la curățenie. Oamenii au încredere în el pentru că e de cuvânt, serios și cu mult, mult bun-simț. “Chiar dacă e amărât, umblă curat, hai să îl ajutăm”, spun ei. 

“Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt pe picioare”, mărturisește el. 

În fiecare săptămână, vine la grupul de suport de la Centrul Gore. “Mai discutăm, mai râdem, mai înțelegem și noi despre bolile pe care le-am avut, pe care le avem acuma.” Ascultă pe fiecare și, când are ceva de spus, spune. Îi ajută, la rândul lui, pe ceilalți prin sfaturi sau suport emoțional, îi sancționează când înjură sau vorbesc urât. Mereu e foarte calm. 

Era internat în spital în 2015, la Victor Babeș. Ioan Petre, de la Carusel, l-a găsit acolo. L-a ajutat la început cu buletinul, pe care nu-l mai avea de mulți ani, apoi cu cardul de sănătate și, apoi, cu pensiile. I-a adus tot ce avea nevoie, de la mâncare, la săpun, șosete sau pastă de dinți. “Măi să fie, cine sunt oamenii ăștia de mă ajută așa de mult?” A înțeles apoi, când Ioan i-a povestit cum ajută Carusel oamenii străzii. 

Citește interviul cu Marian Ursan

Citește reportajul despre o noapte cu Carusel pe stradă

Citește mai multe despre Carusel

 

La fel cum l-au ajutat pe Ionel, Carusel e alături de oamenii fără adăpost. De cei mai vulnerabili dintre cei vulnerabili. De cei invizibili pentru societate. Le alină, atât cât se poate, suferințele și le rezolvă problemele imediate, de care uneori depinde supraviețuirea lor.

În decembrie și ianuarie, suntem alături de Asociația Carusel printr-o donație de produse HARTMANN necesare îngrijirii lor. Tu cum ajuți

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*