Oamenii vin la adăpostul Odesa atunci când nu au nici un loc al lor unde să meargă. În nopțile friguroase de iarnă, oamenii fără adăpost vin aici în căutarea unui loc cald și primitor, unde să poată dormi fără griji.
“Aici e un spațiu unde toată lumea se simte în siguranță”, le spune Marian Ursan, directorul Carusel, celor câteva zeci de oameni adunați în fața adăpostului de noapte Odesa, pe Calea Șerban Vodă numărul 164. Adăpostul funcționează din decembrie până în martie într-un spațiu pus la dispoziție de primărie și DGASMB și administrat de Asociația Carusel.
Primesc înțelegere, îngrijire, inclusiv medicală de bază (cum ar fi pansarea unei răni, măsurarea tensiunii sau a temperaturii), o masă caldă și un pat confortabil unde se pot odihni. Sunt lucrurile esențiale, de bază, care fac diferența între viață și moarte, mai ales când lovește frigul. Dimineața pleacă, la fel de firesc cum au venit, să-și ducă viața pe străzile reci, agitate și neprietenoase cu cei mai singuri și mai vulnerabili, ale Bucureștiului.
Zi de zi, în adăpostul Odesa, poveștile lor se împletesc. Am petrecut o seară cu ei, i-am ascultat. Pentru a-i ajuta, ca societate, pentru a fi solidari, trebuie să-i vedem și să-i înțelegem.
Oamenii află că regulile din adăpostul Odesa sunt stricte încă înainte de a intra
Sunt oameni fără adăpost, “ai străzii” cum li se mai spune, care au venit să-și petreacă noaptea la căldură, în siguranță, să facă un duș și să mănânce. Ușile se deschid la ora 7, dar ei s-au adunat în față cu mult timp înainte. Înăuntru, voluntarii Carusel fac ultimele pregătiri pentru a-i întâmpina. Aranjează pijamalele, gelul de duș, șamponul, lenjeria, papucii, pregătesc mâncarea.
Afară, Marian le spune regulile – nu sunt permise certuri, conflicte, violențe. “Ba chiar nici măcar să vă uitați urât unii la ceilalți”, glumește el.
Programul e strict, află oamenii. Întâi intră femeile, apoi bărbații. Sunt înregistrați, apoi își pun lucrurile în saci cu numele lor pe ei, fac duș, se schimbă în pijama, iau o cină caldă, se culcă. “Mai puțină socializare, ați venit obosiți. Trebuie să vă odihniți”, îi îndrumă Marian.
Se și glumește. Un bărbat între două vârste, cu un zâmbet mare pe față, îl “ceartă” pe Marian pentru că nu i-a chemat la o petrecere Carusel de care aflase de pe Facebook. “Era pentru voluntari. Pentru oamenii care muncesc aici. Merită și ei, nu-i așa?”, se apără el. Marian primește un telefon despre un om al străzii. “Îndreptați-l către noi. Scrieți-i adresa pe un bilețel”.
La Odesa, Domnul Marian se transformă în Domnul Director. Încearcă să fie cât mai strict. Într-un spațiu care găzduiește până la 70 de oameni fără adăpost, e nevoie de disciplină pentru a fi protejați și pentru a le asigura exact lucrul pentru care au venit – un spațiu sigur unde se pot odihni.
În adăpostul de noapte, oamenii străzii fac duș, mănâncă și dorm în siguranță
La ora 7 seara, oamenii încep să intre în adăpost. Voluntarii Carusel le pun rapid la dispoziție tot ce au nevoie. După ce se înscriu, își pun lucrurile în pungi, cu numele lor pe ele. Le vor recupera a doua zi dimineață, la plecare. Printre voluntari, o regăsim pe Nora, voluntara din Austria care face parte și din echipa mobilă, și pe Mario, un român ce a stat în Italia o perioadă și s-a întors să îi ajute pe alții.
Un domn avea o boxă pe care voia să o bage la încărcat. “Aveți grijă de ea. Nu pot să o iau eu în grijă, că sunt uituc’, spune Marian. Ce face omul cu boxa? “O iau la colindat. Iau cărucior, baterie de mașină și plec la colindat. Conform legii, articolul 148/2006, nicio persoană nu are drept asupra mea”. Nu cântă pe stradă, ci în scări de bloc. Marian râde: “Zăpăciți locatarii de cap”. “Asta e situația, e Crăciunul, e nașterea”. E într-un hanorac polar cu mânecă scurtă și are urme de arsuri pe brațe. A fost electrocutat.
Cineva uitase niște bani în pijama, cu o seară înainte. Peste 200 de lei. Mult. Marian îl învață să nu spună că are bani la el. “Bine că s-a rezolvat. Erați așa, cu supărare în suflet. Și dacă era 1 leu, al dumneavoastră era.”
Sunt oameni cu răni cronice și suferințe adânci. Cu atenție și delicatețe, Mario le curăță, le îngrijește și le pansează. Ne bucurăm când vedem că produsele HARTMANN le alină măcar un pic suferința. Pentru o persoană fără adăpost, îngrijirea corectă a unei răni e aproape imposibilă fără ajutor specializat.
Tot Mario e cel care îi tunde. Sau, mai exact, Mario le face “frizuri fițoase”. “Pierdut”, spune el, cu un delicios accent italian. “E bine când oamenii vor o frizură mai modernă. E ceva de suflet, de cum se poziționează față de ce se întâmplă în jurul lor”, spune Marian.
Vorbind despre tunsori, o doamnă se bagă în discuție. Marian îi spune: “Sunteți vopsită. Vă mai vopsim o dată.” Urmează o discuție despre culori. Doamna glumește că vrea ca Marian să o vopsească. Marian râde: ajungi ca mine.
La duș, voluntarii se asigură că e mereu curat, dau cu mopul, pun produse cosmetice. Pentru oamenii fără adăpost, dușul, o tunsoare nouă, hainele curate înseamnă demnitate. Un prim pas spre acceptarea socială. Se poziționează altfel față de ce e în jurul lor, își recapătă încrederea în ei. Se simt oameni, așa cum mulți dintre cei care îi întâlnesc și îi batjocoresc pe stradă nu îi consideră, fără să se întrebe nici măcar o dată care este povestea din spate.
La duș, e zarvă mare. Oamenii ies bucuroși. Mulți dintre ei nu s-au mai spălat de săptămâni sau luni. Unde să o facă, mai ales iarna?
După duș, oamenii se duc la masă. Vorbesc între ei și își povestesc necazurile. Cina constă în mâncare de cartofi cu carne și desert. Ceaiul cald e nelipsit.
Sonia – “Am cunoscut și binele și răul la casa de copii”
Sonia are 32 de ani dar nu îi arată. E tunsă scurt, îmbrăcată modern, foarte curat, cu pantaloni cu turul lăsat și un tricou care îi lasă tatuajele la vedere. Unul dintre ele este cu “Cristina, minunea mea”. Este nepoata ei.
Tatăl ei a murit, iar mama a abandonat-o de mică. Ca mulți dintre cei care trăiesc pe stradă, Sonia a crescut în orfelinate. Se poartă băiețos pentru că așa a învățat de copil. În orfelinat, băieții făceau legea și fetele erau abuzate. A fost o formă de protecție. “Sunt mai băiețoaică. Dacă am crescut la casa de copii, am știut cum să mă educ.”
Despre casele de copii prin care a trecut își amintește și cu bune, și cu rele. “Mă băteau copiii mai mari, îmi furau mâncarea, hainele. Se fura peste tot. Dar era și bine. Ne dădeau mâncare, haine, am făcut școală. Am trăit și răul și binele acolo”.
Îi place să facă sport. Joacă fotbal cu băieții. Pentru ea, contează mult viața sănătoasă. “Nu beau, nu fumez, nu mă droghez, nu beau cafele. Nici suc nu mai beau, poate doar din ăla natural”.
Sonia a făcut școala de croitorie. După ce a ieșit din orfelinat, a stat la mătușa ei. Lucra dar, din păcate, mătușa îi lua banii. A plecat la București pe stradă. Un an sau doi a dormit pe unde apuca, cum ar fi în trenuri. Mai câștigă niște bani la parcarea de la Gara de Nord. Vara mai stă uneori cu chirie, până se deschide centrul.
A lucrat o vreme pe șantier, făcea curățenie, spăla geamuri. A fost înșelată, patronii nu i-au dat banii care i se cuveneau. “Aș fi avut bani să-mi iau și eu atunci o cameră cu chirie. Dar nu mi i-au dat”.
“M-au și bătut. Șeful, băieții de pe șantier”. La final, când nu mai suporta nici el situația, i-a dat inginerul de pe șantier 2 milioane. “Du-te, Sonia, e mai bine, nu mai vezi banii de la director”. A plâns mult atunci. Suferința de a fi înșelat și abuzat este de neînchipuit. Ar fi vrut să facă plângere la Parchet, dar nu avea bani.
Privind-o, Sonia dă impresia unei femei puternice, încercate de viață. Tranșantă, directă, cu un râs sincer și o energie molipsitoare, Sonia este o supraviețuitoare.
Dan stă de două luni pe stradă și își caută de muncă
La casa de copii a crescut și Dan. În Maramureș se întâmpla, apoi a fost transferat la București. A urmat un șir lung de încurcături juridice. Are 25 de ani și e departe de imaginea cuiva care ar sta pe stradă – curat îmbrăcat, îngrijit și foarte retras.
La 19 ani a ieșit din sistemul de stat. A stat la bunici, la fosta concubină a bunicului, a muncit acolo, a venit în București, a muncit aici. Stă pe stradă de două luni. A lucrat ca infirmier la un cămin de bătrâni, unde îi dădeau casă și masă, dar în urma unor restructurări de posturi a fost dat afară. Acum își caută de muncă. I-ar plăcea tot la un cămin de bătrâni sau în confecții.
Înainte a fost la ai lui în Maramureș. “Bunicul consumă alcool, mama nu se înțelege cu bunicul, trăiește în concubinaj cu cineva.”
Ziua se plimbă. “E foarte greu”, spune el. Nu găsește un centru tip tranzit, care să ofere trei mese pe zi și adăpost permanent, unde să-și lase lucrurile și să își caute job.
E timid, vorbește greu și pe chip i se citește stinghereala că a ajuns aici și disperarea că nu știe ce îi rezervă viitorul.
Mihai – “Nimic nu e greu pe stradă. Doar frigul”
După masă, unii se îndreaptă spre camere, ca să se culce. Aici își pot regla temperatura la calorifer după bunul plac. Unii dintre ei mai zăbovesc câteva minute la un ceai și o vorbă. Printre ei este și Mihai, un bărbat între două vârste, cu alură de actor hollywoodian.
Este din Iași. Este pe stradă de când era mic copil, de la 6-7 ani. A crescut într-o familie dezorganizată, iar abuzurile nu au lipsit din copilăria lui timpurie. Nici acum nu poate uita bătăile primite de la unchii săi. Cumplite. “A trebuit să fug de acasă ca să scap de bătaie”. La început, dormea mai mult prin trenuri.
“Am învățat foarte repede strada”, spune el. Cerșea. La 2-3 săptămâni îl prindea miliția, îl trimitea acasă, fugea iar.
Revoluția l-a prins în București. Era la Teatrul Național. Era copil, cerșea la metrou și a fost prins în vâltoarea evenimentelor. A fost bătut. Ascultându-l cum vorbește și câte lucruri știe, Dan ar putea să scrie o altă istorie a ultimilor 30 de ani. Cea a marginalizaților. “Chiar dacă nu am școală, am crescut printre oameni.”, spune el.
Pe la 14-15 ani, a început să lucreze. În restaurante, în discoteci, ca debarasator. “A trebuit să mă hrănesc. Când crești, nu îți mai dă lumea bani. Nu poți să trăiești doar din cerșit”. S-a dus la mare, la Constanța. De fapt, a trecut prin toate marile orașe ale României. Le știe ca-n palmă, cu o uimitoare memorie a locurilor. Dar cel mai bine știe Bucureștiul. “Este o carte deschisă pentru mine’’, spune el.
În cinci ani, și-a îngropat ambii părinți și doi nepoți. “Așa am albit’, spune el trist. Sora lui e în Germania și fratele la închisoare.
Cum e să îți petreci toată viața pe stradă? “Nimic nu e greu. Doar frigul”. Frigul care intră în oase și paralizează. “Când eram eu copil, nici nu visam la un adăpost ca ăsta”, zâmbește el amar. Cel mai mult apreciază că aici se vorbește civilizat, ca de la om la om. Că nimeni nu îi tratează de sus. Respectul lipsește de cele mai multe ori în interacțiunile cu oamenii fără adăpost, iar asta doare.
Iarna, un loc cald face diferența între viață și moarte pentru oamenii fără adăpost
Adăpostul Odesa lucește de curățenie. “În alte locuri, sunt condiții inumane”, îmi spune un domn între două vârste. O doamnă completează: “nici nu se compară cu alte locuri’. Aici se simt în siguranță, au tot ce le trebuie pentru a se odihni și îngriji, măcar pentru o noapte.
Starea de vulnerabilitate extremă duce, de multe ori, și spre probleme psihice. Dacă ne punem pentru un minut în locul cuiva care locuiește pe stradă, în frig, fără să aibă ce mânca, victimă a abuzurilor, începem să înțelegem poate. Mihaela, o doamnă pe la 50 de ani, poartă urmele unei vieți pierdute. Se agață de mine, un reporter aflat pasager acolo. “Mă iei în casă la tine? Bărbatul și hoții mi-au luat casa. Vreau să-mi dea și mie cineva să mănânc, să mă spele. M-am dus și la președintele țării. Vreau să stau și eu în casă cu bărbatul meu”. “Mă duci și pe mine într-o țară străină? Să dorm la hotel. Să merg cu avionul”.
Încet, încet, oamenii se retrag în camere. La ora 7 se trezesc, iau micul dejun, își iau lucrurile și pleacă din nou pe stradă. Unii dintre ei se plimbă, alții se adăpostesc de frig în mijloace de transport în comun, alții fac mici lucruri pentru a mai face rost de un ban, cum ar fi parcări, cerșit sau mici comisioane, alții aplică sperând la un loc de muncă stabil. Mulți dintre ei se întorc în seara următoare la Odesa sau își caută un loc ferit ca să doarmă. Iarna în special, un loc cald face diferența dintre viață și moarte.
În decembrie și ianuarie, suntem alături de Asociația Carusel printr-o donație de produse HARTMANN necesare îngrijirii lor. Tu cum ajuți?
Donați în contul Asociației Carusel (detalii mai jos).
DENUMIRE ENTITATE NONPROFIT: ASOCIAȚIA CARUSEL
COD DE IDENTIFICARE FISCALA: 28726160
CONT BANCAR (IBAN): RO84 INGB 0000 9999 0484 6877