Melania Medeleanu face lucruri magice pentru copiii bolnavi și pentru familiile lor

Îngerul bun al copiilor bolnavi de cancer și al părinților acestora, Melania Medeleanu a lăsat în urmă o carieră în televiziune pentru a se dedica în totalitate binelui înfăptuit din inimă. Împreună cu Vlad Voiculescu, a înființat MagiCAMP, organizația care face tabere pentru copiii cu afecțiuni oncologice, pentru cei arși sau pentru copiii care au pierdut pe cineva drag în lupta cu cancerul. MagiCAMP îi sprijină pe ei și pe părinții lor prin o mulțime de proiecte magice, atât financiar, cât și emoțional sau psihologic. Construiesc o casă lângă Institutul Oncologic București, MagicHOME, trimit pachete familiilor defavorizate, organizează tot felul de activități cu copiii și părinții și fac tot posibilul să îi ajute în încercarea grea prin care trec. 

Ce mai faceți voi magic acum?

Ce să facem? Avem de la discuții despre șantier la discuții despre cum ajungem cu cadourile la copii anul ăsta între Moș Nicolae și Moș Crăciun, avem discuții despre MagicBOX-uri, avem discuții despre cum să petrecem mai mult timp pe secțiile de spital. Cam așa trec zilele noastre.

Hai să vorbim despre fiecare în parte.

Aș spune că proiectele noastre sunt împărțite în două mari categorii. În prima le avem pe cele care îi ajută pe copii să treacă mai ușor prin experiențele dificile. Taberele MagiCAMP sunt pe de o parte pentru copii cu afecțiuni oncologice, pe de altă parte sunt serii pentru copii care au suferit arsuri grave și serii pentru copii care au pierdut pe cineva drag.

Apoi, tot la categoria distracție, dacă pot să o numesc așa, e proiectul MagicTICKET. De foarte multe ori, în momentul în care apare un astfel de diagnostic în viața unei familii, cuvântul vacanță iese din vocabular. Oamenii nu-și mai permit și, de fapt, nici nu-și mai pun problema să meargă într-o vacanță. Mai e ceva. Dacă sunt mai mulți copii în familie, de pildă, toată atenția părinților se concentrează de obicei pe copilul bolnav, iar asta îi poate face pe frați și pe surori să se simtă neglijați. Ne-am gândit că ar fi foarte bine dacă ar putea să petreacă timp de calitate împreună și îi trimitem în vacanță. Am făcut parteneriat cu diverse pensiuni și toată familia se duce într-o vacanță.

Pe de altă parte, avem proiectele care țin de sprijin nu doar emoțional, dar și material. E proiectul MagicBOX, prin intermediul căruia trimitem 150 de pachete în fiecare lună către diverse familii din toată țara – pachete cu alimente neperisabile, haine,  detergenți, scutece, tot ce-i mai trebuie omului pe acasă.

Iar pe acestea le trimit și oamenii care aleg să se implice. E o implicare mult mai directă, de fapt, decât să donezi într-un cont, să te ocupi tu. E foarte concret.

Exact. Primesc de la noi lista cu necesarul în funcție de ce știm că are nevoie fiecare familie în parte și adoptă un MagicBOX. Alcătuiesc cutia și fie o duc personal la familie, fie o trimit prin curier.

Mai ales pentru cei care aleg să meargă personal acasă la familie se cam resetează niște priorități. Și când vezi unde și cum trăiesc oamenii aceia, ce credeai tu că e sărăcie devine altceva. Îți dai seama că nu-ți lipsește nimic, știi? Pur și simplu te resetează.

Mai avem, firește, MagicHOME, refugiul părinților, care a căpătat o amploare foarte mare. Inițial am închiriat un apartament cu patru camere, doar să vedem dacă funcționează ideea, dacă oamenii chiar s-ar ridica de pe scaun de lângă copilul lor bolnav ca să meargă într-un alt spațiu să se odihnească. Și am constatat că nevoia era așa de mare încât uneori puneam saltele pe jos în bucătărie. Aveau nevoie să se odihnească, să gătească, să spele pentru copiii lor – și să respire un pic. Aveau nevoie să plângă undeva. N-aveau unde, numai pe holurile spitalului. Astăzi MagicHOME este în mult mai multe locuri. Avem, datorită campaniei de anul trecut, mai multe locații. Pentru că s-au strâns bani în urma acestei campanii, astăzi MagicHOME nu mai e doar la București, este în Viena, e la Cluj, e la Târgu Mureș, e la Timișoara, e la Iași, e la Craiova și foarte curând și la Chișinău.

Se lucrează intens acolo. Această casă o să fie foarte primitoare. Douăzeci și cinci de oameni vor putea fi cazați acolo în același timp. În principiu noi ne adresăm cu MagicHOME părinților copiilor cu afecțiuni oncologice – câtă vreme copiii sunt internați în spital, părinții pot să stea la MagicHOME. Pe de altă parte, însă, dacă un copil are de urmat un tratament pe o perioadă lungă de timp, ca să nu facă permanent drumurile între București și orașul din care vine el, poate să stea pe o perioadă mai lungă în MagicHOME alături de părinții săi.

Foarte, foarte frumoasă campania voastră cu scaunul. Terapeutică pentru mulți dintre cei care au stat acolo.

La început, stăteam cât puteam de mult acolo, de dimineață până noaptea, după care am zis “Ok, acum e momentul să fac altele.” Trebuia să promovez campania. Am lăsat caietele în care își scriau oamenii gândurile. Când am început să le citesc erau momente în care pur și simplu nu-mi stăpâneam lacrimile. Chiar a fost o campanie pe care toată lumea a înțeles-o și, într-adevăr, terapeutică într-un fel pentru mulți dintre cei care au stat pe scaun. Foarte emoționantă și importantă pentru noi.

Apartmentele care funcționează acum în țară ca MagicHOME-uri sunt administrate de voluntari?

Uneori de voluntari, alteori oameni care fac parte din echipă. Pot să vă dau un exemplu foarte frumos din Iași. Apartamentul e închiriat de la o familie de medici oncologi care locuiesc acum în Israel și este manageriat de doamna Borcilă, care a fost beneficiară MagicHOME, a stat luni de zile la noi în casă, șapte luni de zile a stat. După ce s-a terminat tratamentul nepoțelului ei, ea s-a întors acasă la Iași și, când i-am spus că deschidem MagicHOME la Iași, s-a oferit să gestioneze casa. Sunt cercuri care se închid.

Oferiți și consiliere psihologică părinților?

Da, avem centrul de consiliere – pentru că am constatat, mergând în spitale, cât de mare nevoie au oamenii ăștia să fie ascultați, să vorbească cu cineva care îi înțelege. Este pentru părinți. Cu copiii facem tot felul de activități creative și recreative, dar consilierea o  facem cu părinții copiilor cu afecțiuni oncologice și mergem la IOB și la Marie Curie. În fiecare săptămână colegii mei merg acolo pe secție și vorbesc cu părinții.

Când apare psiholoaga noastră, Corina, pe holuri încep să iasă din saloane toți părinții. Nevoia e uriașă.

Faceți foarte multe lucruri!

Lucrăm la MagiCHAT, un roboțel care urmează să fie o aplicație cu care copiii cu afecțiuni oncologice să interacționeze.

Roboțelul le răspunde în funcție de ce spun ei. În spatele lui e o întreagă echipă de terapeuți care lucrează acum la aplicația asta.

Roboțelul te întreabă cum te simți astăzi și tu îi spui că te simți într-un fel sau altul și există, în funcție de fiecare răspuns, un alt răspuns din partea sa. Dacă situația se dovedește gravă și copilul e într-o situație de stres major sau de pericol, atunci preia frâiele convorbirii un om.

Mai e în plan un proiect care se numește MagicHELP. Am constatat, de-a lungul timpului, că sunt foarte mulți oameni care vor să ajute, nu neapărat cu bani, dar cu diverse bunuri sau servicii. De exemplu, e un lanț de hoteluri care spune “Uite, când vine un părinte în orașul ăsta la spital și n-are unde să fie cazat, noi putem să-i dăm o cameră pentru o săptămână.” Sau o masă la restaurant. Construim acum aceste parteneriate cu hoteluri, restaurante, frizerii, cu tot felul de companii care pot să ofere servicii. Și în baza unui card tu, pacient, le folosești. Compania știe că e validat cazul de noi, de MagiCAMP, înseamnă că omul respectiv are cu adevărat nevoie de ajutor.

Fapte mici.

Fapte mici care fac lumea bună și le ușurează măcar un pic viața acestor oameni.

Câți beneficiari aveți voi?

Sute. Numai anul acesta am avut peste cinci sute de copii cu totul în tabere și în MagicBOX-uri. Unii dintre ei se repetă, alții nu. Fiecare beneficiar are o fișă,  îl sprijinim pe o perioadă de timp, cât are nevoie ca să depășească momentul greu. Pentru că e greu din toate punctele de vedere. Unii dintre ei au avut serviciu, de pildă, dar când a intervenit diagnosticul, mama de obicei renunță la job, lucrează numai tatăl. Veniturile familiei scad considerabil, se duc pe medicamente, analize, pe drumuri la spital. Ajutăm acea familie până când se pune pe picioare. Dacă s-a terminat tratamentul, dacă mama și-a reluat serviciul, în regulă, înseamnă că putem să mergem mai departe și ne îndreptăm spre altcineva.

Ajutăm și cu medicamente atunci când se poate. E crunt atunci când știi că viața copilului tău depinde de un medicament care nici măcar nu e cel mai scump din lume, dar care pur și simplu nu se găsește în farmaciile din România. Ne străduim să găsim medicamente pentru ei, uneori ne ia mai mult timp, uneori mai puțin. E groaznic, asta mi se pare cel mai rău: neputința.

Cum lupți cu neputința?

Cauți permanent arme noi. Îmi spun din ce în ce mai rar nu se poate – se poate mai greu sau mai ușor, dar nu ne permitem să abandonăm. Facem tot ce ține de noi și mi se pare important asta, să faci tot ce ține de tine. N-o să poți să faci tot, dar poți să faci tot ce ține de tine.

Văd din ce în ce mai mulți oameni care simt nevoia asta de a se implica într-o formă sau alta și o vedem, cum să zic, când sună telefonul și spune cineva “Vreau să-mi donez ziua de naștere.” Sau primești un mail: “Am auzit de proiectul MagicBOX și vreau și eu să adopt un MagicBOX.” Sau pur și simplu cineva te întreabă “Eu cum pot să ajut?”.

Cum rezistați?

Pe de-o parte e satisfacția când faci ceva și-ți iese, știi? Să primești un mail de la un copil care scrie: “Mi-e așa de dor de tabără că nu mai pot!” sau “Eu nu mai trăiesc decât ca să ajung din nou în tabără.” Sau când îi scrie cineva doamnei Polonic “Care e rețeta de la orezul cu lapte, care a fost genial?”. Îți dai seama că ei se întorc constant cu gândul acolo. Asta înseamnă că ți-ai făcut treaba.

Care e povestea curcubeului?

Are o semnificație aparte în tabără. Pe lângă frumusețea în sine a curcubeului, noi îi numim copii curcubeu pe cei care nu mai sunt. Și spunem asta pentru că în primul an de tabără am avut două săptămâni de tabără și două curcubeie, în al treilea am avut nouă săptămâni de tabără și nouă curcubeie, ceea ce statistic e aproape imposibil. Și atunci noi ne-am gândit că câte ori apare curcubeul e ca și cum copiii care au trecut prin tabără și nu mai sunt trag cu ochiul la ceea ce se întâmplă pe acolo.

Dar sigur, dincolo de frumusețea în sine a curcubeului există și o tristețe a lui. Și uite, inclusiv de weekendul acesta avem încă un copil curcubeu – și asta e greu de dus. I-ai ținut în brațe pe copiii ăia, i-ai iubit, i-ai făcut să râdă și atunci oricâte scuturi ți-ai pune tu n-are cum să nu doară când se duce câte unul. Dar, din nou, este important să înțelegi că misiunea ta nu este să-i salvezi și că nu e în puterea ta să faci asta. Ce e în puterea ta este să le faci viața măcar un strop mai bună decât era înainte de a te cunoaște. Altfel sunt medicii, e Dumnezeu. Tu nu ești în liga aceea.

Pe tine cum te-a schimbat MagiCAMP?

Cred că așa cum i-a schimbat pe cei mai mulți dintre noi. E o resetare a priorităților – și e o cădere a măștilor. Din nevoia de a ne proteja punem tot felul de straturi și uneori sunt așa de multe straturi că nu mai știi cine ești cu adevărat. Ei bine, copiii ăștia asta au făcut din noi, se uită la tine și prin toate gesturile și prin toate lucrurile pe care ți le spun și prin felul în care se comportă cu tine mai dau jos o mască și încă una și încă una. Ei ajung așa de ușor la esență, ajung așa de ușor la tine și îți spun “Da’ stai un pic, la ce-ți trebuie ție măștile astea? Că tu ești bun așa cum ești.”.

Nu ești? Nu trebuie să-ți pui o mască pentru asta, trebuie să faci ceva foarte concret, care ține de tine. Nu trebuie să ascunzi, ci să îndrepți. Și asta mi se pare că e cea mai mare schimbare pe care au făcut-o copiii cu mine. Din nevoia asta de protecție aveam foarte multe ziduri. Ei au dărâmat tot ce se putea dărâma, ca zid, și pe de altă parte, apropo de resetare, prioritățile se schimbă. După ce îi cunoști și după ce înțelegi cât de norocos ești – că ai două mâini, că ai două picioare, că poți să mergi pe stradă, că poți să te bucuri de soare, că nu ești legat de o branulă, că e ușor să respiri, că ți-e ușor să respiri! Restul depinde de tine, câtă vreme ești sănătos poți să faci o mulțime de lucruri. Numai tu-ți pui piedici.

Pentru tine care a fost trigger-ul să faci MagiCAMP? Unde a apăsat?

Eu n-am avut nicio dramă personală majoră. Sunt printre oamenii foarte norocoși din viața asta cărora nu li s-au întâmplat lucruri grele: n-am fost bolnavă, n-am avut pe cineva care să fi suferit cumplit, n-am fost în prezența bolii sau a morții.

La mine a venit pur și simplu cineva cu o idee, respectiv Vlad, a zis “Uite, există o tabără în Statele Unite pentru copiii cu afecțiuni care le pun viața în pericol, ia uite ce frumos e. Eu într-o zi, când o să mă fac mare și o să ies la pensie și o să am destui bani, o să fac chestia asta. Pe dealul copilăriei mele”. Și am zis “Aaa, ce frumos! Da’ câți ani ai tu?” “Treizeci.” “Mai stăm treizeci și cinci de ani și o facem, clar. De ce trebuie să aștepți treizeci și cinci de ani? Ești sigur că o să ai bani?.” “Nu.” “Păi atunci ce atâta așteptăm treizeci și cinci de ani? Hai s-o facem!”. Și asta a fost.

Asta era în 2013. Am început să punem pe hârtie. Vlad locuia la Viena atunci, eu lucram în televiziune, mi-am luat un concediu, am plecat la cea mai mare tabără de genul ăsta din Europa. Am făcut voluntariat acolo o săptămână și am fost un voluntar jalnic – pentru că în loc să am grijă de copii eu stăteam cu carnețelul în mână și notam tot ce vedeam în jurul meu. Discuția asta o aveam în ianuarie și în august a fost prima tabără. Au fost două săptămâni de tabără, treizeci și doi de copii, iar anul ăsta am avut douăsprezece serii cu două sute șaptezeci de copii.

Și echipa a crescut și ea de la an la an.

Noi am pornit acum cinci ani în doi. Eu și Vlad făceam această tabără, după care a venit Mihaela Călinoiu. Ei bine, de la an la an echipa noastră a tot crescut, dar ce vreau să spun este că acum cei mai mulți dintre oamenii care sunt în echipă au fost cel puțin o dată voluntari în tabără. Înainte au fost voluntari în tabără, după care s-au întors, și-au dat demisia și au zis “Eu vreau aici. Vreau cu voi.”.

Marea provocare în echipa asta, din perspectiva mea, este să-i trimit acasă. Sunt momente în care cel mai greu este să le spui “Acasă! S-a făcut ora opt! Plecați acasă, n-aveți viață? Vă trebuie și viață personală.”. Pentru fiecare dintre ei jobul ăsta e atât de personal și atât de plin de sens încât nu se dau duși. Sunt oameni care au înțeles exact ce fac aici și-și dedică pur și simplu mare parte din timp și din energie explorând permanent ce ar putea să facă mai mult, ce-ar putea să facă și mai mult. Suntem pur și simplu privilegiați să lucrăm cu astfel de oameni.