Blog Hospice Casa Speranței

Mirela Nemțanu conduce Hospice și aduce zâmbetul celor grav bolnavi

Când o cunoști pe Mirela Nemțanu, ești impresionat de energia ei pozitivă, de vitalitate și de dorința de a face bine. A lucrat pentru foarte mult timp în corporații iar acum, de doi ani, conduce HOSPICE Casa Speranței, cea mai mare fundație din România care se ocupă de îngrijirea paliativă a celor care suferă de boli limitatoare de viață. 

Primul gând este – cum reziști?

Știi care cred că e mecanismul principal de „a rezista”? Majoritatea celor care suntem în HOSPICE, în jur de 250 de angajați, avem propria noastră poveste. Asta e ceea ce ne mobilizează cel mai tare și ne face să înțelegem prin ce trec pacienții noștri. Și eu, ca și alți colegi de-ai mei, am povestea mea și știu ce înseamnă să nu ai lângă tine, când ai nevoie, pe cineva care se pricepe la paliație. Știu ce înseamnă să ai pacientul fără niciun fel de suport medical și să ai familia fără niciun fel de suport psihologic. 

Spune-mi despre începuturile HOSPICE.

Fundația a fost înființată acum douăzeci și șase de ani de un om absolut extraordinar. Recunosc că, pe lângă resorturile foarte personale pe care le am de a fi în HOSPICE, și Graham în sine este unul din motivele pentru care eu fac ce fac. E un om minunat cum rar întâlnești. A venit în România acum douăzeci și șase de ani, introducând – pentru prima oară în țara noastră – conceptul de îngrijire paliativă. La rândul lui, și el are o poveste legată de cancer.

Amândoi părinții săi au murit de cancer, mama într-un sistem public de sănătate din Marea Britanie, tatăl într-o unitate de tip hospice. Și, deși finalul a fost același pentru amândoi, a văzut care este diferența între a fi internat într-o unitate de tip hospice. Când l-a internat pe tatăl lui la Saint Cristopher, o unitate medicală de tip hospice cu care încă colaborăm, se gândea că într-o săptămână-două o să își găsească un sfârșit decent. A mai trăit un an tatăl lui, cu o calitate a vieții foarte mult îmbunătățită. Și chiar dacă sfârșitul a fost același, a fost un prognostic limitat, dar a fost o calitate a vieții total diferită. Acela a fost momentul în care el s-a decis să facă o unitate de tip hospice în Marea Britanie, iar după revoluție a venit în România.

Un an de zile a tot vizitat diverse spitale și a adus ajutoare până când, la un moment dat, a trecut printr-un episod absolut șocant.  Era în spitalul județean din Brașov, iar un tânăr de douăzeci și șapte de ani efectiv a murit în niște chinuri cumplite pe hol, așteptând să intre la doctor. A așteptat ore întregi, nu l-a băgat nimeni în seamă și a murit urlând de durere. Graham a fost atât de șocat încât a vorbit cu cadrele medicale și i-a întrebat pe doctori “De ce nu ați făcut nimic? De ce nu i-ați dat o morfină, ceva să-l calmați?”. Și doctorii, săracii, au răspuns că pur și simplu nu știu ce să îi facă. N-a fost rea intenție, pur și simplu nu știau ce să-i facă.

Atunci Graham s-a întors în UK, a renunțat la hospice-ul pe care îl avea și a decis să deschidă ceva în România. Și-a dat seama că în țara noastră nevoia era imensă și aici nu se știa ce înseamnă paliație. A început prima oară cu partea de îngrijire la domiciliu.

Acum, douăzeci și șase de ani mai târziu, avem o rețea formată din: două unități spitalicești, unitatea de la Brașov – prima unitate de tip paliativ din România, unitatea din București și mai deschidem acum un nou centru care va fi dedicat exclusiv copiilor, lângă București, în Adunații Copăceni. În momentul de față suntem singura entitate, întâmplător fundație, care oferă toate serviciile de îngrijire paliativă complexe și complete. Toate sunt oferite gratuit și necondiționat. De ce zic acces necondiționat? Pentru că în spitalele publice, de exemplu, dacă te duci ți se cere o condiție: să fii asigurat CAS. La noi aceasta nu este o condiție principală. Important este pacientul și ajutorarea lui, nu statutul de asigurat.

Hai să explicăm ce înseamnă paliație.

Paliația înseamnă îngrijirea holistică pe care o acorzi pacientului care are o boală incurabilă cu prognostic limitat de viață. Îngrijirea holistică înseamnă că intervenția specializată pe patru piloni, fiecare la fel de important ca și celălalt: pilonul medical, spiritual, social și psihologic. Paliația este singura specializare medicală în care există acești patru piloni.

O unitate care spune că oferă servicii de îngrijire paliativă trebuie să aibă toată echipa multidisciplinară angajată, pentru a putea asigura intervenția holistică la nivelul pacientului și familiei lui. Pe lângă cadre medicale, doctori, asistente, infirmiere, trebuie să aibă kinetoterapeuți, psihologi, consilieri spirituali, specialiști în limfedem.

Când noi avem un pacient, fie adult, fie copil, în egală măsură îmbrățișăm și familia. Pentru familie, din momentul producerii decesului, avem programe de supraveghere care pot să meargă până la trei ani, în funcție de specificul și nevoia familiei. O altă particularitate a paliației este că în momentul în care pacientul intră în grija acestui tip de serviciu, dacă se dorește ca acesta să fie un serviciu de paliație la standardul cerut, atunci pacientul trebuie să rămână în grija serviciilor de acest tip până în momentul terminării vieții.

Cum arată situația la nivel general, în România? 

În România există o sută treizeci de operatori de servicii de îngrijire paliativă atestați, dar noi suntem singurii care oferim servicii paliative complexe și complete. Mai sunt și alte unități de paliație în țară, inclusiv în spitalele județene, unde sunt alocate un anumit număr de paturi pentru internare, să zicem, pentru îngrijirea paliativă.

E bine că există, dar îți pun întrebarea: ce faci în momentul în care ai un pacient, i s-a deteriorat starea, l-ai internat, să zicem că l-ai stabilizat într-o săptămână-două și apoi trebuie să îl ții în îngrijire în continuare? Dacă respectiva unitate nu are serviciul de îngrijire la domiciliu, cum va asigura această continuare? Noi oferim întreaga gamă de servicii de paliație ceea ce înseamnă: internare în unitățile cu paturi, în cea din Brașov și în cea din București, îngrijire la domiciliu, în București, Brașov, Zărnești și Făgăraș, policlinică, centre de zi pentru pacienții care sunt mai mobili. Centrele de zi sunt extrem de utile, sunt coordonate de psihologi, totul se realizează într-o manieră aparent ludică, dar de fapt în spate tu combați depresia și alte simptome pe care le ai asociate bolii. Avem serviciul de drenaj limfatic, stomă la Brașov, protezare, perucherie, absolut tot ce are nevoie pacientul. Astfel încât, în perioada în care el rămâne în grija ta, i se face permanent evaluarea stării de sănătate și se adaptează planul de tratament la nevoile lui.

Există vreun program național de paliație?

Nevoia este atât de mare la nivel național încât este evident că noi singuri nu vom face față. De aceea, de douăzeci și șase de ani de când suntem în România, am mers tot timpul pe două direcții, amândouă la fel de importante: serviciile pentru pacienți și, în același timp, instruirea și educarea la nivel național și regional a specialiștilor – cu scopul ca ei să se întoarcă în localitatea lor de reședință și să aplice servicii de paliație.

Acum douăzeci de ani HOSPICE a înființat Asociația Națională de Îngrijire Paliativă, asociație la care fundația noastră are în continuare președinția, și care reunește practic toți specialiștii din România indiferent de unitățile în care lucrează. Acționăm pe partea de educație și dezvoltare națională, pe o instruire a specialiștilor și totodată pe direcția de schimbare a cadrului legislativ.

Oamenii știu ce este aceea paliație?

Nu prea. În România există percepția că paliația înseamnă partea terminală și atât. Paliația include și etapa terminală, evident, dar nu înseamnă doar asta, ci se referă la oferirea suportului pentru întreaga perioadă în care pacientul se confruntă cu o boală incurabilă, cu prognostic limitat de viață, atât pentru el cât și pentru familia lui.

Pentru adulți adresăm doar zona oncologică în faze avansate, chiar terminale, asta înseamnă că trebuie deja cancerul să fi metastazat. Pentru copii ne ocupăm de orice fel de boală incurabilă care oferă un prognostic limitat de viață, nu doar din zona oncologică – de exemplu tot ce înseamnă boli cronice degenerative sau boli rare, cum ar fi distrofia musculară. În cazul distrofiei musculare, dacă reușești să intervii pe cei patru piloni de care spuneam, poți să îmbunătățești calitatea vieții pacientului pentru mai mulți ani.

Mulți se feresc cumva să ajungă la noi spunând că nu sunt încă în etapa terminală. Recomandarea noastră este ca din momentul în care un pacient primește un diagnostic incurabil pentru boala sa și un prognostic limitat de viață, chiar de atunci să înceapă să acceseze anumite servicii de paliație. În ceea ce privește pilonul medical, paliația nu înseamnă acordarea de tratamente curative (deci nu facem chimioterapie, radioterapie etc.), ci are în vedere tratarea simptomelor, managementul durerii, întărirea organismului, iar când se intră pe tratament de tip terminal în special managementul durerilor prin folosirea opioidelor.

Opioidele mai sunt un subiect sensibil?

Da, încă sunt un subiect sensibil, încă nu sunt suficient de înțelese de specialiști și implicit folosite. Cu toate acestea, noi am făcut eforturi susținute în această direcție, iar în 2011 am reușit să schimbăm legea opioidelor în România, după cinci ani de muncă, aliniind-o la standardul european. Cu toate acestea, în continuare există o foarte mare reținere în spitalele publice în ceea ce privește aplicarea acolo unde este nevoie a folosirii opioidelor și acordarea morfinei.

Câți pacienți tratați?

Trebuie spus în primul rând faptul că absolut toate serviciile noastre sunt gratuite, acordate nediscriminatoriu și necondiționat atât pentru pacienți cât și pentru familiile lor. Până în prezent, în cei 26 de ani de existență, am reușit să oferim ajutor pentru peste 26000 de pacienți – iar în prezent avem capacitatea de a ajuta anual cca 4000 de pacienți și familiile lor.

Vorbind de cifre, am reușit să oferim, cu resursele noastre și cu ajutorul echipei, peste 25000 de sesiuni de formare pentru specialiști din România și din 17 țări din zonă care vor să învețe paliație.

Care e nevoia națională?

Conform statisticilor pe care le avem, sunt undeva la 170000 de pacienți care au nevoie de îngrijire paliativă în fiecare an, iar noi, cea mai mare fundație de paliație din România și singurii care oferim toate serviciile complete și complexe de îngrijire paliativă, reușim să adresăm cca 4000 de pacienți. Cumulând toate unitățile care oferă paliație în România, am ajuns la concluzia că abia 9% din nevoie este acoperită. Deci putem spune că în România, mai puțin de unu din zece oameni are dreptul să moară cu demnitate. Pentru că bolile de care vorbim noi dau niște dureri absolut cumplite și e inuman să îi lași pe oameni să moară în condițiile astea.

Și cu răni cronice cumplite.

Da, cu răni cronice cumplite. Trebuie avut în vedere că pacienții noștri sunt în anumite cazuri într-o stare avansată de degradare, iar organismul lor este slăbit. Există tipuri de cancer care duc la răni cumplite, la niște escare greu de suportat. În egală măsură, îngrijirea necorespunzătoare poate duce la apariția escarelor (și am avut multe cazuri, din păcate, de pacienți veniți din spitale publice cu escare dezvoltate acolo). Iar escarele sunt cumplit de dureroase. Tocmai pentru că vrem să oferim pacienților noștri ceea ce ei au nevoie, folosim în tratamentele noastre cele mai bune materiale pe care le putem găsi. În acest sens, de mulți ani lucrăm cu HARTMANN, pentru că folosind materialele lor ne-am convins că sunt cele mai bune pentru nevoile pacienților noștri. Vrem să oferim nivelul de calitate cel mai ridicat, asta este dorința noastră, oricâte eforturi financiare ar presupune. Pentru pacient trebuie să oferim cel mai înalt nivel de calitate.

Am avut inclusiv situații extreme – pacienți care au venit la noi din spitale publice cu viermi în răni, ceea ce este inuman. Punem foarte mare accent pe igienizarea pacientului. E important să îi arăți și familiei cum să-i curețe rănile, cum să aibă grijă, cum să panseze. Am văzut escare în care efectiv li se vedeau oasele pacienților, iar durerile pot fi cumplite.

Hai să vorbim de copii.

Paliația pediatrică suferă chiar și mai mult în țara noastră pentru că, pe lângă zona oncologică, vorbim de boli cronic degenerative, boli rare în care din păcate nu prea mai există specialiști. Sunt anumite boli în care copiii, conform statisticilor medicale, nu prea ajung să depășească vârsta majoratului – iar în momentul în care, din fericire, se întâmplă acest lucru, apar două importante probleme în sistemul public de sănătate. În primul rând, legal, ei nu mai sunt copii – ceea ce înseamnă că ei nu mai pot accesa serviciile de pediatrie, iar specialiștii care îi îngrijesc de ani de zile, le știu reacțiile, evoluția, planurile de tratament, teoretic nu ar trebui să îi mai îngrijească. Ar trebui să îi îndrume spre un specialist în boala respectivă… dar de adulți. Iar aici apare cea de-a doua problemă – aceea că nu prea avem specialiști pe aceste boli rare, cronic-degenerative, mai ales specialiști care să ajute pacienți ajunși adulți.

La ora actuală există doar cinci centre în România în care o familie, cu un copil care are nevoie de paliație, poate primi servicii complete și din cele cinci, două sunt ale noastre, unul la Brașov și unul în București.

Deschideți un centru acum și la Adunații Copăceni.

Am primit o donație în 2012: lângă București, la Adunații Copăceni, o proprietate foarte frumoasă, cu singura condiție să fie făcut ceva pentru copii. Din 2013 ne chinuim să strângem bani pentru renovare. Este un complex format din cinci clădiri pe o proprietate de 1,7 hectare unde o să construim primul centru socio-medical din România pentru copii incurabili care au nevoie de paliație. În Europa mai există un centru de genul acesta, în Suedia. Pe lângă utilitatea pentru pacienți, clădirea principală este o clădire de patrimoniu. Acest conac are undeva la 130 de ani și a fost o muncă imensă să renovăm o clădire de patrimoniu. Acum arată de vis, dar încă mai avem nevoie de suport. Am terminat partea de construcție, dar începe partea de dotare, echipare, cumpărare medicamente, instruire angajați și altele, dar sperăm să reușim să ajutăm cât mai mulți copii prin proiectul ăsta.

Faceți și tabere pentru copiii bolnavi.

Da, facem de cca 16 ani și tabere pentru copiii noștri pacienți, cât și pentru copiii aparținători – ceea ce înseamnă copiii care au pierdut pe cineva drag din familie în lupta cu cancerul (mama, tata, frate, soră etc.). Taberele sunt deja o tradiție pentru noi, una foarte așteptată și îndrăgită de copii. Dar și plină de provocări. De exemplu, majoritatea copiilor noștri sunt imobilizați în scaune cu rotile, iar să îi duci pe acești copii la mare… este o adevărată provocare. Plajele la noi nu sunt adaptate pentru persoane cu dizabilități și atunci la mare e un efort suplimentar, este nevoie de mulți voluntari dedicați care efectiv, fizic, să ajute cu deplasarea copiilor în scaune cu rotile. Dar imaginați-vă rezultatul – imaginați-vă cum este pentru un copil care nu a fost niciodată în mare, și tu îl iei în brațe și îl duci în apă. Este o trăire fantastică pentru ei. 

Hai să vorbim despre tine. Ai venit în 2016 la Hospice.

Da. Am lucrat optsprezece ani în corporații, în firme mari și de vreo șaisprezece ani coordonam, din partea firmelor la care am lucrat, diviziile de CSR. Formarea mea este de om de marketing și comunicare. Am început prima oară la o companie de curierat rapid, undeva prin anii 2000, și acolo am început să implementez programe de CSR.

Știa cineva ce e responsabilitatea socială atunci?

Nu prea se știa ce este CSR-ul și cumva a fost alocat la departamentul de marketing, pe care îl conduceam eu. De la momentul respectiv am trecut prin multe etape, înainte de HOSPICE am lucrat șase ani aproape la L’Oreal unde, printre responsabilitățile pe care le aveam, era inclusiv partea de CSR. Am realizat la un moment dat, privind în urmă, că era zona care mi-a plăcut cel mai mult, de departe. Am avut cumva șansa să lucrez cu multe probleme sociale, cu orfelinate, cu copii abandonați, cu victime ale violenței domestice, cu victime ale traficului sexual, cu problematica de gen.

Țin minte că în 2013 i-am cunoscut pe cei de la HOSPICE și, dată fiind și povestea personală, mi s-a părut că ar fi cea mai grea cauză socială pe care eu am cunoscut-o. În continuare am percepția asta (care este o percepție pur personală) și, cu tot dragul și respectul din toată lumea pentru toate cauzele sociale, cred că dacă vrei să te asociezi cu o cauză socială, atunci trebuie să îți găsești resortul emoțional cu care să rezonezi. Iar eu rezonez cu pacienții noștri, cu nevoile lor. Pacienții noștri sunt printre cei mai vulnerabili oameni din România, bolnavii pe care nu îi bagă nimeni în seamă. Chiar și așa, am auzit de multe ori reacția de genul „ce vă interesează că oricum mor. De ce să ne mai chinuim?”. Mă înnebunește efectiv întrebarea asta.

Ce te-a făcut să faci pasul și să pleci din corporație?

Am mai condus la un moment dat o fundație în paralel cu cariera corporatistă, am lucrat doi ani și jumătate la RTC, unde eram director de marketing și comunicare pe trei dintre diviziile grupului și în paralel eram și director general la fundația RTC, dedicată educației. Cum am spus și anterior, zona de CSR era o zonă în care activam intens, iar printre diversele cauze sociale în care eram implicată și cu care lucram, una dintre ele a fost HOSPICE. Percepția mea personală a fost că e una din cauzele cele mai grele și recunosc că m-a provocat foarte mult lucrul acesta. Mi-a plăcut organizarea fundației, mi-a plăcut viziunea, impactul, echipa. Obișnuită cu lumea corporatistă, recunosc că îmi plac organizațiile mari, cu impact mare și mi-a plăcut HOSPICE că are un impact nu numai la nivel național, cât și regional. Mi s-a părut o poveste de anvergură și extrem de solidă și serioasă. Atunci când ei mi-au propus să fac parte din echipă, am zis da cu bucurie.

Au trecut doi ani de atunci și am realizat că, deși provocările sunt extrem de mari și este mai greu decât poate părea la prima vedere, îmi place foarte mult ceea ce fac, mă regăsesc în cauza fundației noastre și de-abia aștept să ajung la HOSPICE în fiecare zi.

Te-a schimbat cumva experiența Hospice? Ți s-au schimbat percepția asupra vieții, relațiile cu oamenii, emoțional vorbind?

Da, nu are cum să nu te schimbe. Dacă ajungi să cunoști povestea HOSPICE un pic mai mult, pur și simplu n-are cum să nu te schimbe. Eu m-am considerat tot timpul o persoană echilibrată, pozitivă, optimistă, dar HOSPICE-ul te schimbă, îți resetează toate prioritățile. Lucrurile care înainte mi se păreau importante acum îmi par atât de desuete. N-are cum să nu te schimbe, să nu te facă mai empatic, mai calm, ajungi să apreciezi lucrurile altfel.

De asemenea, provocările sunt extrem de mari. O dată din punct de vedere management, pentru că suntem cea mai mare fundație din România și este o provocare financiară destul de mare să asiguri partea financiară pentru așa ceva, mai ales că particularitatea noastră este aceea că oferim servicii cu titlu permanent. Din cauza aceasta nu-ți poți permite să spui la un moment dat stop până se strâng iar fondurile necesare și apoi să se reia acordarea serviciilor – nu, acestea trebuie asigurate pacienților noștri cu titlu permanent.

În plus, o altă provocare este aceea că pentru noi, pacienții nu sunt doar simpli pacienți și atât. Ne împrietenim cu ei, îi cunoaștem, suntem prieteni cu familiile. Te legi emoțional. Țin minte când am venit în HOSPICE prima oară, în prima săptămână, am vorbit cu un domn foarte de treabă, internat la noi. A doua zi m-am dus să îl revăd, iar când am întrebat de el pentru că nu îl găseam, mi s-a spus că „Nu mai este, a plecat”. Și eu am întrebat unde a plecat, că era evident că nu se poate deplasa… iar colega asistentă îmi tot spunea “Nu… a plecat.” Și eu nu înțelegeam unde a plecat. A fost un șoc, recunosc. Dar ajungi să vezi lucrurile altfel, să te gândești că poate i-a fost bine când a plecat și să speri că la HOSPICE a primit ajutorul de care avea nevoie.

Da, cred că e dificil. Sau de fapt, cred că poate vezi lucrurile altfel, poate vezi speranța.

Trebuie să schimbi un pic paradigma pentru că altfel n-ai cum. Am cea mai mare admirație din lume pentru colegii mei care sunt în relație directă cu pacienții, care lucrează zi de zi cu ei și reușesc să-și păstreze optimismul, zâmbetul, pentru că noi asta încercăm să le oferim pacienților. Pacienții noștri n-au nevoie de milă, ei au nevoie să se simtă normali.

Apropo de normali, i-am tot întrebat pe piticii noștri de la pediatrie de ce le place lor să vină la noi, la HOSPICE. Sub o formă sau alta, fiecare mi-a zis același lucru: HOSPICE este singurul loc în care se simt normali.

Anul trecut în primăvară am avut o excursie de o zi cu pacienții noștri copii. Am rămas atât de dezamăgită pentru că ne-am dus la un moment dat la Târgoviște, la grădina zoologică. Eram un grup mare cu gălăgie, râsete, era un haz acolo de nu se poate. Ca să ajungem la grădina zoologică am trecut printr-un parc. Nu pot să îți zic reacțiile mamelor cu copii de mână, cum își trăgeau copiii departe de noi. Am văzut cu ochii mei pe stradă reacțiile de respingere. Copiii noștri, săracii, trec prin asta zi de zi. La școală, la grădiniță, peste tot. Și pacienții noștri la fel, respinși social, sunt în depresie, se simt respinși câteodată de familie, care poate pur și simplu nu mai face față, nu mai știe cum să administreze relația cu pacientul. Noi aici încercăm să le oferim această stare de normalitate, de speranță.

Asta m-a dus cu gândul cumva la conceptul pe care îl avem noi în campania HARTMANN, cât de importante sunt faptele mici și gesturile mici. Când ai zis de mamele care își luau copiii când îi vedeau pe micuții în scaun cu rotile, cred că un gest mic de apropiere le-ar fi schimbat starea de spirit.

Câteodată un singur zâmbet poate să schimbe starea pacientului. Un simplu zâmbet, atât, sau că l-ai luat de mână și că l-ai mângâiat.

Sunt multe care te impresionează, dar trebuie să schimbi paradigma, să vezi partea bună. Am avut de curând o doamnă de 38 de ani care a murit la noi. Fetița ei a făcut trei ani, cât ea era internată aici, și noi i-am făcut ziua fetiței, cu tort, cu tot ce a fost nevoie. Fetița a venit, și-a văzut mama, mama a fost asistată medical, deci a putut să participe cât de cât. Deși nu am schimbat prognosticul, doamna a murit, pentru fetiță faptul că și-a văzut mama la petrecerea ei și că am făcut petrecere sper că a contat.

Uite, un alt gest mic. Rebeca e o fetiță absolut minunată, cu cancer de creier. Anul trecut când a fost la noi în tabără din păcate s-a redeclanșat și își dorea, după sesiunile de chimioterapie în care îi căzuse părul, un costum de Elsa. La ea a venit Crăciunul un pic mai devreme, am apelat la prieteni și chiar o prietenă bună i-a cumpărat costumul. Vreau să zic că a stat mult cu peruca asta, la un moment dat nu și-o mai dădea jos. 

Oamenii, dacă vor să se implice, cum vă pot ajuta?

Avem nevoie de ajutor, într-adevăr. Pentru că la noi există o presiune financiară continuă, toate serviciile sunt gratuite și așa o să rămână tot timpul, avem un calendar anual destul de încărcat cu tot ce înseamnă evenimente și campanii. Avem nevoie de voluntari, pe mai multe direcții: voluntari pe relaționarea cu pacienții, cineva care să ne ajute cu curățenia în casa cuiva, poate avem o bătrână bolnavă care nu are pe nimeni să o ajute la cumpărături, la curățenie, la citit, la stat împreună.

De exemplu acum la Copăceni am început să primim mobilă care ne este donată. Avem nevoie de oameni care să ne ajute cu instalarea mobilei sau avem nevoie de oameni să ne mai ajute cu curățenia sau vopsit sau cu altele. Avem evenimente în care avem nevoie de oameni să ne ajute cu organizarea efectivă. 

Cine vrea să ne ajute poate să intre la noi pe site, găsește acolo idei. Poate dona recurent. Sau pur și simplu să trimită un SMS la 8844 cu mesajul TIMP. De ce timp? Pentru că asta încercăm să câștigăm pentru pacienții noștri. Timp de calitate.

Sunt gesturi mici care, dacă le aduni, contează. Și cu care, împreună, putem face o diferența în viața cuiva.

4 comentarii la postul “Mirela Nemțanu conduce Hospice și aduce zâmbetul celor grav bolnavi”

  1. Buna ziua !Cum sa iau legatura cu dvs? Sotul meu este bolnav de cancer laringian!Sintem in Marea Britanie si va incepe chimioterapia paliativa!Dupa aceasta chimioterapia paliativa a si vrea sa il aducem in Romania la dvs!Va costa enorm de multi bani repatrierea!Va rog mult sa ma ajutati!

  2. Doresc si eu sa stiu cam ce pret au pansamentele pt ulceratiile deschise ca am o rana la piciorul drept si ma chinui cam de 2 ani sa o inchid ca de atunci am luat un microb de la pansat din spital.Va multumesc anticipatd

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*