Nea Cristi are privirea blândă și caldă. E un om încercat de viață. De două ori diagnosticat cu cancer, a făcut 11 operații și și-a pierdut un picior de la chimioterapie. “M-a întărit foarte mult familia pe care am găsit-o aici, la Hospice. Toți m-au săltat în sus, s-au strâns și m-au ajutat”. Nea Cristi vorbește cu o recunoștință imensă despre Hospice Casa Speranței, cu dragoste și speranță.
În 2014 a descoperit Hospice, printr-o cunoștință. Era la 9 ani de prima operație de cancer, din 2005. Atunci și-a descoperit un cancer la colon. Lucra de 26 ani în rectificare de mecanică fină, de la 14 ani. Boala i-a dat toată viața peste cap. Fosta soție l-a părăsit și ea, a plecat cu copilul, iar relațiile sale cu familia, în special cu mama, nu-s cele mai fericite.
Un om modest, care a continuat inițial să lucreze, de data asta ca paznic, dar boala l-a lovit din nou în 2013. Ocluzie intestinală. Încurcătură de mațe. A urmat operația. “Prima oară mi-a fost frică, apoi m-am obișnuit, știam ce se întâmplă”. Pentru operații, s-a împrumutat de bani. Au urmat mai multe intervenții tot pentru aceeași problemă. În 2015, cancerul a recidivat. S-a operat din nou, apoi au urmat luni de citostatice. Operația din 2016 l-a marcat însă. Atunci i-au tăiat piciorul, din cauza efectelor chimioterapiei. Dacă nu i-l tăiau, murea. A văzut cum i-au tăiat piciorul cu ferestrăul, fiind anesteziat doar local. “Cinci lovituri, atâta. Un fierăstrau mic era”, își amintește Nea Cristi cu emoție. Și acum se mai trezește noaptea, simțindu-și piciorul. Mai rar, e drept. La început, era mai greu. “Am și căzut noaptea, am zis că am piciorul, m-am sculat din pat, m-am dus în cap.”
Nea Cristi vorbește încet. Își frământă mâinile și e mereu atent să nu deranjeze cu ceva. Gesturile lui arată urmele suferinței dar și simplitatea lucrurilor frumoase. Era dat peste cap când a ajuns la Hospice. Operațiile, despărțirile, singurătatea și sărăcia îl măcinau. “M-au învățat să vorbesc, eram mut, nu vorbeam cu nimeni de supărare. M-au scos din supărări”, spune el recunoscător.
Cel mai important lucru pentru el la Hospice nu au fost condițiile. “Ca-n afară”, spune admirativ Nea Cristi. Nici lucrurile practice. Cea mai importantă a fost căldura cu care a fost întâmpinat, bunătatea și legăturile sufletești pe care le-a format cu oamenii de aici. “M-au ajutat cu vorbe, cu tot. Numai vorbele pe care mi le spuneau mă făceau să mă simt mai bine”. Mai e ceva ce apare mereu în discuție: respectul. Aici, Nea Cristi s-a simțit respectat, înțeles și apreciat. “Nici nu se compară cu spitalele de stat”, spune el scuturând ușor din cap.
Și-a făcut mulți prieteni aici. Dintre cei internați, de câțiva povestește cu drag și dor. Au murit și asta l-a marcat. “Niște oameni de nota 10. Vorbeam între noi. De familie, de supărări, de boală”, își amintește el. Pe unii dintre ei chiar i-a îngrijit personal. Nea Cristi, bun la suflet, niciodată nu s-a dat în lături de la a-i ajuta pe alții. A stat cu ei, i-a îngrijit, a stat de vorbă, a ajutat să-i ridice, să-i miște sau să-i schimbe. A fost cu ei până în ultima clipă.
Îl întreb de rănile cronice. Ochii i se micșorează când își aduce aminte ce a văzut. “Mă durea sufletul când îi vedeam cum se chinuie cu rănile alea cronice. Boala de cancer te pune jos, cazi și nu te ridici. Pot apărea și complicații, se infectează. Aici e îngrijire de nota 1000.” Dar despre asta am vorbit mult cu Dan Malciolu, directorul medical de la Hospice.
La Hospice, poți sta internat două săptămâni, iar în restul timpului poți fi în sistemul de îngrijire la domiciliu. Nea Cristi s-a internat când era mai greu, acum primește vizitele echipei Hospice sau vine el foarte des în vizită și se implică în acțiuni.
“Asta e soarta, mă chinui cum sunt și merg înainte. Aici sunt ajutat foarte mult. La orice oră dau telefon, nu mi se zice nu. E ca o familie, ca o mamă și ca un tată. De la cei de la birouri la femeia de serviciu. Vin la mine acasă, mă întreabă mereu ce am nevoie, mă îngrijesc”.
Nea Cristi pur și simplu face bine. Faptele lui mici îi înseninează pe ceilalți și îi bucură pe angajații Hospice. Ajută când e nevoie să i se dea cuiva de mâncare, se joacă cu copiii, ba chiar, mărturisește, le mai dă câte un pic de ciocolată. Uneori, joacă remy noaptea cu asistentele iar la petreceri, chiar dacă are un singur picior, le ia pe doamne la dans. E bucuria de a fi împreună. Îi place să deseneze lui Nea Cristi și le dă celorlalți picturile lui sau le lasă la Hospice. Ba chiar are grijă și de animale, când a născut o pisicuță, îi ducea mâncare, îmi povestește Diana, din departamentul de comunicare.
“Ar trebui ca în societate să fie ca aici. Să fim uniți cu toții, să ne ajutăm unul pe altul, cu orice ocazie putem”, spune el. Și noi credem foarte mult în vorbele lui și suntem siguri că fiecare faptă mică, oricât de mică, contează enorm și că abia așa construim binele cu adevărat mare.