Carusel

O noapte cu Carusel printre oamenii fără adăpost e o uriașă lecție de empatie

“Eu mă spăl cu apă rece. Mie, ca femeie, îmi place să fiu curată. Chiar dacă mă spăl cu apă rece și răcesc, măcar știu că sunt curată.” Femeia are 26 de ani, deși arată cu cel puțin 10 mai mult. Figura ei este blândă. Vocea sa are ceva cald și trist, în același timp. Nopțile și zilele petrecute pe stradă și-au pus amprenta pe chipul ei. 

Stă într-o casă părăsită, aproape de centrul Bucureștiului. O “abuzivă”, cum i se mai spune, adică o casă lăsată în paragină, ocupată abuziv de oameni fără adăpost. Acoperișul e stricat, are găuri și pare că poate să cadă în orice moment. “Am astupat cu pături. Am și familie, pisică, pisoi. Mă înțeleg mai bine cu pisoii mei decât cu oamenii. Vin, mă iau în brațe, mă pupă.”

Stă acolo de două luni, aproape trei. Înainte stătea, tot împreună cu bărbatul ei, în altă casă părăsită, de unde proprietarul i-a dat afară. “De bine, de rău, aici nu ne plouă, nu ne ninge, e bine”. Sunt patru persoane aici. Nu e curent, nu e apă, nu e căldură. Se încălzesc cu pături. 

Când avea 10 ani, tatăl ei a murit. “Am simțit că s-a prăbușit cerul. Am simțit că nu mai e nimeni pentru mine. Tot plecam de acasă. Am fost și la psihologi. O psiholoagă mai bătrână mi-a zis niște vorbe și m-a scos pe moment din starea aia. Mi-am dat seama că, pentru mine, trebuie să merg mai departe. Mă închideam în mine. Eram un copil. Nu mai puteam să comunic cu nimeni, nici cu familia mea. Simțeam că eram în plus. Când l-am pierdut pe tata, am simțit că nu mai exist pentru nimeni. Cu timpul, mi-am revenit. Am acceptat că, odată și odată, tot pierzi pe cineva drag. Mi-a fost greu rău de tot, eram mică, începusem să vorbesc singură pe stradă, să îl strig pe tata. Oamenii îmi spuneau că sunt nebună. Eram în depresie, am înțeles apoi. Am acceptat că Dumnezeu mă aruncă într-o groapă ca să mă ridic. Și acum cred că Dumnezeu mă pune la încercare”.

Stă aici cu bărbatul de care s-a îndrăgostit acum doi ani. “Nu i-am dat dreptate lui mama și acum regret foarte mult. Mama a zis: nu e de tine. Eu eram oarbă, nu îl vedeam decât pe el”. Încet, încet, s-a îndepărtat de familia pe care o mai avea. O traumă timpurie, o însingurare precoce au aruncat-o în spirala care te poate duce, într-un final, pe stradă. 

Femeia e doar unul dintre multele exemple de cum oamenii ajung pe stradă, atunci când nu sunt sprijiniți, văzuți la timp, când, din cauza unui context de familie, de boală, de depresie sau vulnerabilitate, ajung pe stradă. 

Pe stradă, ajutându-i pe cei fără adăpost

Suntem pe teren cu Asociația Carusel, într-o noapte rece de noiembrie. Membrii și voluntarii Carusel bat Bucureștiul în lung și-n lat, întinzându-le o mână de ajutor oamenilor fără adăpost. Le dau mâncare, ceai cald, pături, haine, pantofi și tot ce ar mai putea avea nevoie. E primul punct de contact – aici ajung să îi cunoască mai bine, să le înțeleagă nevoile și să-i ajute în continuare. Apoi, odată conexiunea stabilită, îi cheamă la spital pentru a-și face analizele sau pentru tratament, le fac acte și au grijă de nevoile lor imediate.

Înainte de plecare, la sediul Carusel se făceau de zor pregătiri. Pereții sunt plini de afișe de la diverse evenimente, dar găsim și multe scrisori de mulțumire pentru oamenii de la Carusel. Sunt scrise de persoane fără adăpost, oameni cărora Carusel le-a redat demnitatea și i-a ajutat atunci când nimeni nu se uita la ei. 

Plecăm la drum cu Marian Ursan, fondatorul Carusel, cu Zamfi, persoană de bază în organizație, și cu doi voluntari. Unul dintre ei e o fată din Austria. Face voluntariat aici din septembrie și vorbește o română delicioasă. A vrut să învețe mai mult despre munca pe care o face Carusel. A fost în România în 2012 și a vrut să învețe mai mult despre asistență socială, despre cum îi poți ajuta pe cei mai vulnerabili. Cel mai bine și-a găsit locul la Carusel, acolo unde mulți voluntari găsesc deschidere, expertiză și, mai ales, experiență enormă de teren. 

Cine stă pe stradă? 

Oamenii pe care îi întâlnești pe stradă sunt atât de diferiți încât e imposibil să schițezi măcar un personaj colectiv. Unii dintre ei sunt acolo de copii, fie ieșiți din orfelinate sau din familii destrămate. Unii au studii superioare. Alții abia știu să citească. Mulți dintre ei au avut loc de muncă, casă, familie. Unii sunt bolnavi, din cauza traiului în condiții precare. Mulți se confruntă cu boli psihice, în special depresie. Cu toții au răni sufletești. Nu vor să fie acolo, nu “merită” să fie acolo, cum aspru sunt judecați de multe ori. 

Mergem mai departe, într-un București gri, luminat de reclame. Îi vedem pe cei pe care nu îi vedem de obicei, pe lângă care trecem indiferenți sau pe care îi tratăm, în cel mai “bun” caz, cu o milă superioară. Foarte rar cu o empatie reală. 

Unii oameni stau în corturi. Alții, în scări de bloc, în ghene, ascunși privirii în părculețe, barăci părăsite, case în paragină, ieșiri de metrou sau culoare înguste între clădiri. Mulți îi știu pe cei de la Carusel. Îi recunosc după vestele reflectorizante, semn al asistenților sociali, și după mașina plină cu lucruri utile pentru ei. 

Într-un părculeț din spatele unor blocuri, trei oameni, doi bărbați și o femeie, stau într-un cort. Mai iau apă de la o mânăstire din zonă. Doi dintre ei sunt cuplu. Marian glumește: “V-ați împăcat? S-a reluat iubirea? Bravo”. “Cuplu ca ăsta nu am văzut niciodată. La 2-3 zile se ceartă, certuri din alea urâte, apoi iar iubire mare”, completează el. Oamenii sunt bolnavi. Echipa Carusel îi trimite la spital, la Centrul Gore, din Victor Babeș. 

“Sunt nemaipomeniți. Ne ajută enorm. Toată echipa de la Carusel. Nemaipomeniți”, spune unul dintre ei. “Nu mai zi din astea”, râde Marian. Le pune o melodie și dansează pe stradă. Oamenii primesc sandvișuri, haine, ceai cald, pansamente, hârtie igienică. 

Marian îl ceartă pe unul dintre ei că nu-și face tratamentul. “Nu m-am dus, domnu’ Marian, la spital, mi-a fost rău”, “Tratamentul e viața ta”, îi spune. “Vino neapărat vineri să faci baie, mă uit mai bine la piciorul tău, curățăm rana”.

Pentru a merge la spital, dacă nu e urgență, au nevoie de buletine și asigurări medicale. Altfel, nu sunt primiți. De acestea se ocupă tot Carusel, având grijă ca oamenii să primească îngrijirea medicală necesară. 

Mai vin oameni acolo, care află că au ajuns cei de la Carusel. Unul dintre ei și-a găsit o cameră cu chirie și se gândește dacă are bani să se mute. 400 lei pe lună. Mult pentru el. “Măcar am un acoperiș deasupra capului”, spune el trist. 

“Sunt bătrân. 42 de ani. Mama a murit la 40. Frati-miu la 42, anul ăsta. S-a spânzurat. Poate apucăm și noi sărbătorile”, spune altul. În lumea oamenilor fără adăpost, viitorul se măsoară în intervale scurte. 

Ne oprim la Unirii. Se face coadă în spatele mașinii Carusel. Pentru oamenii fără adăpost, binele se măsoară în lucruri mărunte. În fapte mici. În ciuda frigului, unii dintre ei sunt îmbrăcați sumar. Alții poartă după ei tot ce au, într-un bagaj pe care îl duc cu greu. Au nevoie de haine, pături, mâncare și, mai ales, de o vorbă bună. 

“Cum faceți rost de bani?”, “Mai cerșim, mai muncim cu ziua”, ne spune o femeie. “De luna viitoare am pensie. Domnu Marian, îți dau o mare bere când îmi vine prima pensie”, spune ea. Marian râde. 

“Cum o vrea Dumnezeu” e răspunsul la multe dintre întrebările noastre. Cum o să vă descurcați când vine frigul cel mare? Cum o duceți cu sănătatea? Unde o să dormiți la iarnă? Ce credeți că veți face într-un viitor apropiat? Sunt întrebări la care oamenii fără adăpost nu au răspuns. 

“Stau pe stradă de aproape patru ani. Am avut o problemă cu familia. S-au despărțit părinții mei, au vândut casa, mama și-a luat o garsonieră, tata a luat banii. Suntem patru frați. Nu e ușor și e periculos”, povestește altul. 

Siguranța este una dintre marile probleme cu care se confruntă oamenii fără adăpost. Sunt victime ale agresiunilor de toate felurile, de la furturi la violențe. Se poate întâmpla ca într-o dimineață să se trezească fără foarte puținul pe care îl au, fără acte sau fără cele câteva obiecte care-i ajută să supraviețuiască, cum ar fi o pătură sau o jachetă groasă. Se întâmplă să fie loviți din senin sau, cel mai des, se întâmplă să fie înjurați, jigniți, dați afară, umiliți. De ce, te întrebi. De ce să alegi agresivitatea în locul empatiei, violența în locul ajutorului pentru cineva într-o situație de viață cruntă. Nu știm răspunsul. 

“Pe mine m-a ajutat Carusel și când am fost în spital, și când am ieșit din spital. Mi-a făcut doamna Ioana actele, ne aduce și de mâncare”, spune unul dintre ei. Sunt recunoscători pentru ceea ce face Carusel pentru ei.

Asistenții sociali de la Carusel și voluntarii le reamintesc oamenilor de dușul mobil și de spital. Le povestesc despre Adăpostul de noapte Odesa, care se va redeschide în curând, la mijloc de decembrie, unde pot veni să doarmă, să mănânce, să-și facă un duș și să stea în siguranță. E un cerc al ajutorului, care face tot posibilul să le redea oamenilor demnitatea și să îi sprijine pe problemele imediate. 

Întinde o mână de ajutor oamenilor fără adăpost acolo unde îi vezi!

Oferă-le ceva de mâncare. Niște bani. O haină mai groasă. O pătură. O pastilă pentru durere. Mai mult decât atât, stai de vorbă cu ei. Află-le povestea. Zâmbește-le. Fă-i să nu se mai simtă marginalizați. E sănătos pentru ei, pentru tine și pentru societatea în care trăim împreună. 

Donează pentru Carusel!

În decembrie și ianuarie, suntem alături de Asociația Carusel printr-o donație de produse HARTMANN necesare îngrijirii lor. Tu cum ajuți? 

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*