Fundația Principesa Margareta a României Măsurarea tensiunii arteriale

Despre cum răspunzi cu suflet vârstnicilor, cu Oana Budiș, de la Fundația Principesa Margareta a României

Oana Budiș este psiholog și coordonează Telefonul Vârstnicului, proiectul Fundației Principesa Margareta a României care are ca motto „răspundem cu suflet vârstnicilor”. Este prima linie telefonică gratuită și confidențială, la care vârstnicii din România pot suna pentru a obține sprijin, îndrumare sau pur și simplu pentru a sta de vorbă cu cineva atunci când se simt singuri. O parte dintre vârstnicii care sună în mod constant la Telefonul Vârstnicului și despre care asistenții sociali și voluntarii știu că au probleme cu tensiunea vor primi din partea HARTMANN România câte un tensiometru.

Conform datelor Fundației Principesa Margareta a României, unul din doi vârstnici este afectat de singurătate. Am stat de vorbă cu Oana, o persoană care înțelege în profunzime și cu multă empatie problemele cu care se confruntă seniorii, despre nevoile vârstnicilor din România și despre cum îi putem ajuta. Este de doi ani și jumătate la Telefonul Vârstnicului, adică aproape de la început, înainte fiind psiholog în centrul Generații.

Cum funcționează Telefonul Vârstnicului?

Este o linie telefonică gratuită, confidențială, prin intermediul căreia noi oferim sprijin de tip social. Îi îndrumăm pe vârstnici în probleme particulare, îi informăm despre drepturile pe care le au, îi învățăm să acceseze servicii de care poate nu știau sau nu și-au pus problema că pot beneficia, le oferim sprijin emoțional.

Practic suntem un agregator de informații din domeniul social. Nu numai că stăm de vorbă cu persoanele vârstnice care se simt singure dar, în funcție de problemele pe care ei le întâmpină, vedem care sunt soluțiile. Colegele mele sunt specializate în domeniul asistenței sociale și practic, de fiecare dată când ne apelează cineva, fac o evaluare a situației de viață a persoanei respective. Preluăm cazul fiecărei persoane integral, ne uităm la toate problemele pe care le are, vedem ce răspuns putem să îi oferim.

Pot să fie îndrumări către cămine de bătrâni, către cluburi de seniori, către servicii de îngrijire la domiciliu care pot să fie medicale sau de bază pentru situațiile în care vârstnicii nu se mai pot îngriji. Pot să fie îndrumări inclusiv în privința unor servicii oferite de organizații diverse, în partea asta socială este o mare nevoie de sprijin, îndeosebi financiar, cu cantine, cu pachete cu alimente, cu hăinuțe și atunci colegele mele au inclusiv o rețea de ONG-uri pe plan local care oferă diverse servicii vârstnicilor. Noi avem o bază de date largă pe care colegele mele au construit-o de-a lungul timpului, pe care o actualizăm încontinuu, și care cuprinde informații de interes pentru ei.

Cum află de el?

Practic vârstnicii află de existența liniei telefonice în urma campaniilor de promovare pe care noi le avem pe diverse canale, încercăm să ajungem la ei ca să putem să-i sprijinim chiar și cu o vorbă bună, chiar dacă nu putem ajuta concret. Sună inclusiv de curiozitate, să vadă ce facem aici sau să probeze, să vadă dacă există cu adevărat această linie dedicată lor.

Colegele mele preiau apelurile și văd care este situația după caz: cei care se declară singuri, cei care povestesc și se observă nevoia asta de a povesti, de a avea nevoie de un umăr pe care să plângă. Sunt situații de viață grele, sunt anumite momente, poate au pierdut pe cineva drag, poate că cercul lor s-a îngustat atât de mult încât nu mai au cu cine să împărtășească greul vieții care i-a rămas. Atunci colegele mele propun programul nostru de reapelare săptămânalâ și practic, din acel moment, ei intră în legătură fie cu colegele mele, fie cu un voluntar pe care noi îl pregătim ca persoană de suport emoțional.

Cine sunt voluntarii și ce îi face să se implice?

Sunt atât de diferiți și totuși uniți într-un crez, că pot să facă bine și că iubesc să stea de vorbă cu persoane vârstnice. Sunt conștienți de altfel că se fac foarte puține lucruri pentru vârstnici, din păcate. Cred că sunt voluntari care și-au descoperit aici răbdarea și voluntari care au venit cu răbdarea la pachet, doar pentru că își doreau foarte mult să facă diferența din punctul ăsta de vedere. E pur și simplu ideea de a face bine, de a se implica, de a dărui ceva înapoi, în amintirea unor bunici care i-au crescut sau a unei vecine drăguțe care, în copilărie, le oferea o prăjitură. Pur și simplu e un motor interior foarte puternic care îi menține aici. Asta se întâmplă în majoritatea cazurilor.

Chiar îmi aduc aminte acum de un feedback pe care mi l-a oferit o voluntară și care îmi spunea că se simțea timorată să vorbească liber cu oamenii, în general, că nu lega foarte ușor relații și că, după experiența alături de Telefonul Vârstnicului, a prins curaj și poate să facă lucruri. De altfel a făcut niște schimbări majore în viața ei. Atunci ne-am împlinit scopul: fiecare își ia ce e mai bun pentru el din relația cu vârstnicii.

Avem un training de specialitate prin care trece voluntarul. Beneficiază de supervizarea noastră încă de la primul apel astfel încât suportul oferit să fie avizat. Dincolo de faptul că este socializare, pur și simplu stăm de vorbă cu o persoană care poate în ziua respectivă abia a deschis gura, poate este primul om căruia i se adresează în ziua respectivă, poate până seara nu mai vorbește cu nimeni. Din păcate, este situația multor vârstnici din România – mai mulți decât ne dăm noi seama trăiesc în singurătate și o fac cu demnitate, totuși.

Cât vorbiți?

Un apel durează maxim jumătate de oră, astfel încât să putem să acoperim toate solicitările pe care le avem cu timpul și cu resursele financiare existente. Din păcate, cauza vârstnicilor nu este nici foarte vizibilă din perspectiva sponsorilor, nu este poate nici foarte atractivă. Implică un efort continuu de susținere din partea noastră, un efort constant să ne putem ține linia deschisă.

Ei sună, și sună mulți. În funcție de campanii, cred că recordul l-am avut în luna mai a acestui an, am avut o campanie cu RATB, afișul cu numărul nostru a apărut în flota lor mare de 1300 de autobuze și am avut peste 700 de apelanți unici în luna respectivă.

Cam care e tipul de solicitări pe care le primiți?

Cred că așa cum viețile oamenilor suportă multă diversitate și dinamică, la fel sunt și solicitările de aici.

Stau de vorbă despre diverse lucruri care îi apasă sau poate care, la un moment dat, le-au adus bucurie. Vârstnicii care intră în programul nostru de reapelare săptămânală, oricât ar părea de bizar, nu au pe primul loc nevoile practice, ci pe cele emoționale. Noi nu ne adresăm unor nevoi de bază, ne adresăm unor nevoi care sunt de împlinit pentru creșterea calității vieții lor: o vorbă bună, înțelegere atunci când, poate, este mai greu, sau, pur și simplu, împărtășirea unor aspecte pozitive din viață, pentru că vârstnicii cu care stăm noi de obicei de vorbă sunt foarte mândri de viața pe care au dus-o, de lucrurile pe care le au de împărtășit și sunt dornici să o facă.

Abia așteaptă să fie întrebați cum a fost în regimul cutare, cum era pe vremea dumneavoastră la facultate, dar cum era la muncă, dar unde ați lucrat  – și ei să poată să ofere o lecție de viață. Îi face să se simtă și utili și integrați social în același timp și le dă un sentiment de beatitudine. Pur și simplu se simt din nou vii, pentru că mulți ajung să se vadă mai mult dincolo decât aici, atunci când viața lor este trăită într-o notă tristă.

Pot să fie solicitări punctuale, în care vârstnicul știe exact ce vrea, de exemplu numărul unui spital, sau pot fi povești din care colegele mele trebuie să extragă informațiile. Varianta fericită în care noi putem oferi informațiile sunt acelea care au legătură cu sfera socială. Din păcate, sunt multe solicitări și pentru consiliere juridică, pe care noi nu le putem oferi. Majoritatea vârstnicilor se adresează nouă pentru că au încredere în fundație și pentru că sunt suspicioși în a apela la un consilier sau se tem de costurile foarte mari pe care le-ar presupune o consiliere juridică. Din păcate, în situația asta nu putem decât să le recomandăm să se adreseze unui jurist sau unui avocat sau să caute sprijin în cercul de cunoscuți care să îi îndrume la un specialist, nu putem să și intervenim. Au fost multe situații în care ne-au fost povestite litigii: că s-a certat cu vecinii pe teren, că a mișcat gardul mai încolo, sau că au ocupat abuziv casa părintească – și în situațiile respective tot ce am putut face a fost să arătăm înțelegere, ascultare, un lucru care atât de simplu pare de făcut și totuși mulți uităm să îl facem.

Aici găsesc acea ascultare de care ei au nevoie, indiferent de situația pe care o povestesc.

Citeam în statisticile voastre de faptul că unul din doi bătrâni este afectat de singurătate.

Da, așa este și, din păcate, situația se va înrăutăți în perioada următoare pentru că există un ritm de îmbătrânire accelerată. E important să știm cu toții că România ocupă locul doi în Europa la acest capitol.

Populația noastră îmbătrânește, vom fi foarte mulți vârstnici la un moment dat și din păcate serviciile sociale adresate persoanelor vârstnice sunt foarte puține comparativ cu nevoia existentă în momentul de față. De altfel, nici măcar nu exista un serviciu integral de asistență socială dedicat persoanelor vârstnice. Noi am creat acest serviciu, el este Telefonul Vârstnicului, deși în multe țări din Europe este cumva în subordinea administrațiilor locale și este finanțat și susținut din bugetele publice.

La noi nu s-a făcut foarte multă vreme nimic pentru vârstnici, din fericire au început să se mai schimbe lucrurile și sunt ONG-uri micuțe care fac atât cât pot, ca să schimbe situația. Primesc și deschidere din partea persoanelor vârstnice pentru că au început să se schimbe generațiile și să-și ceară la rândul lor drepturile. Până acum fiecare își respecta pătrățica poate și încerca să-și ducă traiul cât mai demn și fără să spună cea ce îi doare. Sperăm ca trendul să fie ascendent, adică se încearcă o resuscitare a sistemului de asistență socială, dar nevoia depășește resursele existente în momentul de față.

Și statul?

Direcțiile de asistență socială oferă acest serviciu de îngrijire de bază, două ore pe săptămână, în baza solicitării pe care o face vârstnicul care nu poate să gătească, care nu poată să facă un menaj ușor, care nu poate să se îngrijească, care nu poate să meargă la cumpărături.

Doar două ore, asta în varianta fericită în care a prins loc. Sunt organizații care au dezvoltat acest serviciu și oferă o completare. Din nefericire, majoritatea o fac contra cost, pentru că este și o afacere în zona asta. Din păcate, veniturile sunt micuțe și cohorta de bănuți pe care o strâng ei se duce pe medicamente, iar atunci când nevoia este presantă, de unde, de ne-unde, vârstnicul își rupe din bănuți și încearcă să facă ceva cu situația existentă.

Se negociază încă de la două-trei ore până la câteva ore și încearcă să acopere mai multe nevoi, poate și cumpărături, poate și însoțire la medic, poate și menaj în casă. Îngrijitorul de la stat nu ar avea timp în cele două ore să facă toate lucrurile acestea, ca să nu mai vorbim despre faptul că vârstnicul ar vrea să stea de vorbă.

Se simt discriminați, victima unor prejudecăți?

Cred că discriminați este un termen curent, foarte mulți ne sună și ne spun asta, că se simt discriminați, că se simt izolați, că se adresează uneori unor servicii și nu sunt băgați în seamă pentru că au o vârstă și atunci nu mai contează atât de mult, din păcate. Sunt realități pe care, încă, în România, nu le depășim și vârstnicii suportă consecințele. Și cred că ceea ce aveau în trecut, ca și caracteristici generale atunci – o fire mai suspicioasă sau au fost mai închiși – se acutizează, se accentuează spre finalul vieții și atunci putem vorbi despre vârstnici care ‘da’, se simt marginalizați. Pentru că au trecut prin experiențe neplăcute și le-au arătat că asta înseamnă să fii vârstnic în România. Dar sunt și vârstnici care au ales să se însingureze, să trăiască mai în liniște, mai izolați și fiecare e cu alegerea personală până la urmă.

O persoană închisă, care la un moment dat a ales să trăiască mai mult în universul ei, care poate e suspicioasă față de lume, se deschide emoțional în momentul în care vede că există o formă de acceptare?

Eu cred foarte mult în această schimbare. Cred că n-aș putea lucra aici dacă nu aș crede în schimbarea asta, mai ales că am văzut-o. Îmi aduc aminte acum cazul unei doamne care nu mai ieșise de ani buni din casă și care, după ce a intrat în programul nostru, a stabilit o relație de încredere cu noi, a început să iasă ușor ușor, a fost invitată și la evenimentul organizat de fundație, a început să cunoască acolo alte persoane cu care a schimbat numere de telefon, a stabilit relații noi de încredere și pur și simplu și-a refăcut un mic cerc social.

Și dacă se poate, atunci cum trebuie să vorbim cu bătrânii? Sau cum să relaționăm cu ei? Că de multe noi, între ghilimele, cei mai tineri, n-avem răbdare.

Cred că ar trebui, în primul și în primul rând, să fim foarte conștienți că ceea ce se schimbă se schimbă datorită relației, nu pentru că s-a modificat altceva în situația de viață a vârstnicului. Noi ne schimbăm ca oameni, interacționând cu alți oameni. Dacă relațiile din jurul nostru sunt bune, sunt hrănitoare, noi la rândul nostru vom avea ceva la fel de bun de oferit mai departe și viața curge altfel. Răbdarea este esențială pentru treaba asta. Intenția de a stabili o relație de suflet cu vârstnicul contează foarte mult. Dacă nu ai intenția la baza dialogului, cred că e ca și când ai vrea să deschizi o ușă, dar nu ai cheie.

Din fericire, majoritatea, pentru că există și excepții, ne arată pe unde să mergem ca să putem să deschidem ușile către sufletul lor. Unii se deschid mai ușor, alții se deschid mai greu, unii aleg să ne povestească doar anumite bucăți din viața lor. Ce mi se pare mie relevant, așa ca metaforă a poveștilor de viață pe care le spun vârstnicii noștri, pe care eu o folosesc în training-urile cu voluntarii, este că tot ceea ce ne spun este ca un cub: vedem o față, o vedem pe a doua, dar niciodată nu vom avea imaginea de ansamblu a cubului.

Eu cred că și în realitatea vieții de zi cu zi pe care o trăim noi, pentru că necesită timp, efort investit, îți trebuie o aplecare spre cauza asta a vârstnicilor și empatie pentru situația lor de viață. Pentru că vârsta a treia nu vine cu lucruri ușoare, din păcate. Vine cu factologii asociate, cu dureri multe, cu pierderi și mai multe, cu adesea sentiment de inutilitate, sentiment că au fost dați la o parte, pentru că atunci când erau în forță și puteau să arate lucruri, erau valorizați și apoi la pensie s-au trezit cu bani puțini, au fost nevoiți să se ajusteze ca stil de viață, nevoi, pentru că apar alte cheltuieli, alte priorități. Fericiți sunt cei care poate au nepoți și pot să investească timpul în educația lor, dar, din păcate, sunt puțini cei care mai fac asta.

În legătură cu problemele de sănătate, ce vă povestesc?

Sunt foarte multe și e foarte puțin probabil să fie vreun vârstnic care să nu ne spună că îl doare ceva. Noi îi ascultăm, din păcate nu putem să și intervenim practic. Atunci când solicită sprijin o facem și încercăm să-i ajutăm să găsească cea mai bună variantă, nu le oferim noi soluțiile. Cel puțin atunci când este vorba de o alegere personală, pentru că este foarte riscant să oferi o soluție medicală neavând un istoric, neavând o fișă, nefiind specialist. Și decât să faci un rău mai bine…ne abținem și facem puținul bine pe care putem să îl facem: putem să ascultăm, putem să spunem o vorbă bună, putem să le oferim înțelegere. De multe ori chiar de asta au nevoie, pentru că sunt conștienți de faptul că bătrânețea vine și cu boala la pachet, de cele mai multe ori, și unii sunt receptivi în momentul în care le arătăm variante, totuși a-și abate gândurile și pe o portiță mai pozitivă a lucrurilor, alții persistă în nevoia lor de a povesti despre ce-i doare. Nu e greșit în nicio variantă, până la urmă rolul nostru este să-i acceptăm în deplinătatea lor și să-i ascultăm, să fim alături de ei și, atunci când ne solicită îndrumarea, să o facem.

Cu tensiunea arterială au probleme?

Dacă ați ști cât li s-a ridicat tensiunea multora când au sunat aici, sau au sunat cu tensiunea ridicată. Sunt diverse motive: s-au certat cu familia, s-au împiedicat într-o groapă, nu sunt suficiente bănci în stațiile RATB, sunt supărați pe situația politică, foarte multe motive.

Ne sună ca să se descarce și îi ventilează colegele mele, ascultă, le spun “Da, vă înțeleg, vă ascult, știm că este greu, uitați, vi s-a ridicat tensiunea, puteți să faceți un AVC, nu este indicat probabil pentru starea dvs. de sănătate, ați vorbit cu medicul?”. Îi îndrumăm către medicul de familie, îi încurajăm să aibă o relație strânsă cu un medic de familie și cu un medic specialist pentru că pot să facă minuni intervențiile de genul ăsta uneori. Sunt persoane care ne sună și au nevoie de îngrijirea unui medic la domiciliu, chiar și pentru monitorizarea parametrilor fizici, și atunci le recomandăm serviciul de care au nevoie.

Mulți și-ar dori un tensiometru lângă ei și la fel de mult se tem de costurile adiacente și se gândesc “Mai bine dau pe medicamente decât să îmi cumpăr un tensiometru.” Sunt mulți hipertensivi.

Ce înseamnă pentru tine lucrul cu persoanele vârstnice?

Am lucrat la Centrul Generații înainte. Am putut să-i observ în grijile lor, în nevoile lor, în dorința lor de a se implica și de a face bine, de a se simți utili în continuare, fiindcă au foarte mult de dăruit, din fericire. Și m-aș bucura ca în timp să văd că și noi, ca societate, reușim să le valorizăm toate aptitudinile pe care le-au strâns de-a lungul timpului. Că sunt o resursă incredibil de prețioasă și că sunt printre cei mai loiali voluntari și paroliști oameni pe care poți să-i ai în preajmă. Vedem asta și în programul nostru, avem vârstnici care fac voluntariat și la Telefonul Vârstnicului. Din fericire ei au ținut pasul cu tehnologia, au avut funcții când erau încă activi în câmpul muncii care i-au forțat cumva să țină pasul și vin și apelează alți vârstnici din dorința de a le face ziua mai frumoasă, de a le arăta o variantă că da, se poate să fii și în pas cu vremurile și să oferi mai departe sprijin.

Cât de mult contează faptele mici pentru ei?

Uite, uneori luăm masa împreună în cadrul campaniei “Fii îngerul unui bătrân” pe care o derulează fundația cu sprijinul unei rețele de restaurante. Oamenii pot alege să doneze un meniu în așteptare pentru un vârstnic sau să facă o donație astfel încât noi să putem să scoatem la masă un vârstnic. Organizăm periodic, atât pentru vârstnicii din fundație, cât și pentru vârstnicii din programe partenere, ale altor organizații, ieșiri la restaurant sau organizăm masa de Crăciun. Vârstnici care nu au mai luat masa în afara casei de ani buni pentru că nu și-au permis ies la restaurant sau poate e vorba de cei nu au ieșit la restaurant pentru că nu aveau cu cine și li se părea nepotrivit să meargă pur și simplu să stea la o cafea de unul singur. E foarte grea singurătatea pentru ei și o spun adesea, spun că e cea mai grea boală din toate pe care le poate avea cineva.

Și câteodată lucrurile mici ca o masă la restaurant, un bilet la teatru, le schimbă starea.

Categoric. Nu atât masa în sine, cât reconectarea, faptul că mai fac schimb între beneficiari de numere de telefon, reușesc să mai vorbească unii cu ceilalți, mai cunosc altă perspectivă, mai cunosc viața unui om, că nu este greul doar al lor, că îi mai este și altuia greu. Normalizează foarte mult situația și ajută incredibil de mult la ridicarea stării emoționale. Încercăm să ajutăm cât putem.

 

Postează un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu steluță sunt obligatorii.

*

*