Când l-a văzut pentru prima oară pe Andrei Acsinte, pe Violeta Bobeică, asistentă la Marie Curie, au impresionat-o ochii copilului de câteva luni. “M-a atras ca un magnet, îi sclipeau ochii și era multă suferință pe chipul lui de bebe.” Violeta mersese la Spitalul Sfânta Maria din Iași pentru a însoţi o fetiță ce urma să plece în străinătate pentru a se opera, cu ajutorul Asociației Inima Copiilor. Plimbându-se prin spital, l-a găsit pe Andrei, un bebe cianotic de doar câteva luni, născut cu o malformație congenitală la inimă. L-a luat în brațe și s-a întrebat ce se va întâmpla cu el. Asistentele din Iași i-au spus că este un caz grav. Asta se întâmpla acum șapte ani.
Andrei s-a născut la Piatra Neamț iar apoi a fost dus la Spitalul Sfânta Maria în Iași. Mama sa nu a putut să stea în spital, deoarece mai avea trei copii acasă de care să aibă grijă, aşa că a rămas bunica Dumitrița internată cu el.
Medicii din Iași îi spuneau bunicii că trebuie operat. Ea aștepta și aștepta. Micuțul făcea crize chiar și de șase ori pe zi. Se învinețea, de multe ori nu mai respira. O dată a crezut că moare. “L-am pus pe pat, credeam că e mort. Credeți-mă, am trecut prin foarte multe”, oftează bunica. Stătea cu el zi și noapte în spital întrebându-se dacă va trăi. Și rugându-se. Andrei mai avusese un frate, născut cu aceeași malformație cardiacă, care a murit la patru luni.
Violeta Bobeică a ajuns la București și i-a spus lui Alex Popa de la Inima Copiilor de Andrei Acsinte. “Să nu-l lăsăm pe bebelușul Acsinte, te rog ajută-mă. Hai să facem ceva, copilașul vrea să trăiască”.
“Acsinte al tău.” Așa i-a rămas numele. “M-am interesat de Acsinte al tău”, îi spunea Alex Popa Violetei. “Dacă există cineva care schimbă axa pământului, altfel decât medicii, acela e un om ca Alex Popa.”, spune Violeta despre omul care a înființat Inima Copiilor. “Când ceva doare, Alex Popa face totul ca să nu mai doară”.
Asociația Inima Copiilor este cunoscută pentru contribuția sa decisivă la dezvoltarea secției de terapie-intensivă pentru nou născuți, dar și la cea a blocului operator de neuro și cardiochirurgie pediatrică.
Alex își amintește cum a încercat să găsească o soluție pentru Andrei. Atunci, secția de cardiochirurgie din București încă nu funcționa. “Soluția a fost să îl aducem la București și să îl trimitem cu asistență în străinătate”, spune el. Procesul a durat. Au fost făcute toate formalitățile pentru ca Andrei să poată pleca în afară în baza formularului 112, cel prin care cheltuielile medicale sunt decontate, i s-a făcut pașaport.
Două luni, cât a durat ca toate lucrurile să fie puse la punct și ca Andrei să fie transferat întâi la București, și apoi să fie dus la operație în Italia, Violeta a ținut legătura cu o asistentă din Iași să vadă ce face “Acsinte al ei”. “Îi mulțumesc doamnei Violeta din tot sufletul”, spune bunica cu lacrimi în glas. Bunica vorbește cu o recunoștință enormă despre doamna Violeta, despre Alex Popa, despre doctorul Cârstoveanu, despre doctorul Stanciu și despre toți care au ajutat ca Andrei să trăiască.
La vremea respectivă, investigațiile făcute la Iași nu erau cele mai concludente, așa că au fost reluate la Marie Curie, la doctorul Nicolescu, cel care i-a urmărit lui Andrei în continuare evoluția și la care vine și acum la control.
A ajuns la București cu ambulanța, unde a stat internat o perioadă în secția de pediatrie de la Marie Curie, la doctorul Stanciu. “La București nu a făcut atâtea crize ca la Iași. Nu am cuvinte să spun cât de îngrijit a fost la București. Mereu venea cineva la el”, mărturisește bunica.
De multe ori, părinții au rețineri când e vorba de plecat în afară, mai ales când vorbim de oameni simpli. Că nu o să se descurce acolo, că se poate întâmpla ceva pe drum, că nu o să se înțeleagă cu medicii de acolo. Bunica nu a avut nici o reținere să plece. A plecat făcându-și cruce, s-a întors făcându-și cruce, povestesc Violeta Bobeică și Alex Popa.
La 11 luni, Andrei avea 6 kilograme. A plecat la un spital din Toscana, în Massa-Carrara, cu o cursă de linie, însoțit de Alex Popa și de Cătălin Cârstoveanu, pe lângă, firește, mamaie. “Tare multă grijă au avut de Andrei, îi dădeau cu biberonul, îl mângâiau, îi făceau poze”, spune bunica cu drag.
Andrei a stat în spital în hipoxie, a avut de recuperat apoi, își amintește Alex, iar acum este un copil perfect normal. Un episod relevant s-a întâmplat chiar la Massa. În mod normal, Andrei avea 60-70 saturația oxigenului, adică oricum puțin. Când au ajuns acolo, de la toată agitația, a scăzut la 30. Toată lumea s-a panicat și, datorită lui Cătălin Cârstoveanu, care l-a însoțit, situația s-a rezolvat rapid și copilul a fost stabilizat.
“Nu am cuvinte să spun cum s-au comportat toți din Massa cu mine”, spune bunica. Mamaie nu mai fusese plecată din țară. Toată lumea a iubit-o acolo. O lună a stat cu Andrei în Italia. Un ban nu a cheltuit și s-a întors plină de cadouri de la personalul de acolo, impresionat de dăruirea ei extraordinară. Alex își amintește un episod semnificativ – la plecare, i-a dat bunicii 300 euro, să aibă de cheltuială cât stă cu copilul în spital. La întoarcere, bunica i-a dat banii înapoi, spunând că nu a avut pe ce să îi dea. Femeie simplă, fără posibilități financiare, a primit mereu cu recunoștință orice ajutor de care avea nevoie pentru a salva copilul și nu a cerut niciodată mai mult. Pentru oamenii nevoiași, inclusiv un bilet de avion low cost, câțiva bani de cheltuială, sunt un efort uriaș, spune Alex.
Când s-a întors în București, a mai stat în Marie Curie internat. Așa cere protocolul. Medicii fac analizele și stabilesc tratamentul.
Pentru afecțiunea lui, i-a fost făcută o procedură în mai mulți pași, montându-i-se un tub proteză în inimă care se schimbă pe măsură ce crește copilul. Peste un an, Andrei a fost operat încă o dată în același spital din Toscana iar la 7 ani din nou, următoarea operație urmând să aibă loc peste câțiva ani, la recomandarea cardiologului.
La a treia operație, cea de la 7 ani, la Milano, Andrei fiind mai măricel, a conștientizat ce se întâmplă și se speria când nu era cu bunica. Când era la Terapie Intensivă, fără ea, plângea, dar apoi s-a liniștit când s-au reîntâlnit, în salon. Legătura dintre ei e specială, spun toți cei care îi cunosc.
“E un om deosebit mamaie”, spune Alex Popa. “Mă umple de admirație ce face bunica.”, completează Violeta Bobeică. Cu toții vorbesc cu drag despre bunica lui Andrei, rezistența, dragostea ei, bunul simț, dedicarea cu care îl îngrijește, curățenia sufletească. “Destul de rar ajutăm cazuri individuale dar ajutăm când vedem efect pe termen lung. Mamaie se ocupă. E un om cu un bun simț extraordinar.”, spune Alex Popa.
O dată la câteva luni, mamaie se urcă cu Andrei în microbuz seara, la Târgu Neamț, și ajung în București la 5 dimineața. Îi așteaptă Alex, care îi duce la el la birou, la sediul asociației. Uneori, ajung și acasă la unul dintre ei. Apoi, se duc la controlul cardiologic la Marie Curie, iar după prânz iau microbuzul să se întoarcă înapoi.
Fiecare întâlnire e o bucurie imensă. În toți acești ani, au devenit unii pentru alții familie. Când se văd, Andrei se înroșește, își frânge mânuțele, e timid și emoționat. Bunica e într-o efuziune continuă. “Îmi pupă mâna și eu îi pup mâna, ne pupăm, ne copleșește cu binecuvântări”, spune cu drag Violeta. Cătălin Cârstoveanu, când îl vede, zice “Andrei, batem palma?” Și o bat. Iar legătura o țin permanent, și când sunt acasă la ei, într-un sat de lângă Târgu Neamț.
“Nu e zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc la ei și să mă rog pentru ei”, spune bunica lui Andrei. “Dumnezeu să îi țină 100 de ani. Dacă nu erau ei, Andrei nu trăia.”
Acum, Andrei are opt ani. E vioi, se joacă, învață, scrie, citește. A terminat grupa zero și acum intră în clasa 1. “El să fie sănătos”, spune bunica, și asta e tot ce contează. I-au dat de la școală să scrie teme pe vacanță. A scris patru foi chiar în ziua în care am vorbit.
Nu prea are mulți copii cu care să se joace. Stă prin ogradă, scrie, se joacă cu jucăriile. La câteva străzi distanță stau părinții, cu cei trei frați. Andrei a rămas în grija bunicii, dar se vizitează frecvent cu părinții și cu frații mai mari.
Mai obosește uneori. E un pic cam grăsuț, spune bunica. Supă, cartofi, roșii, ardei, legume, fructe, totul îi place lui Andrei. ”Mănâncă cu poftă și se cam prinde de el.” Mai și fură mâncare, aflăm de la ea mai în glumă, mai în serios.
Violeta i-a promis bunicii lui Andrei că îi va vizita. Atunci, îi va duce o bicicletă copilului, de care e sigură că e va bucura foarte mult. “L-am văzut cum crește. E ca o gogoașă, doar zahărul pudră îi lipsește”, glumește ea. Nici Alex nu a ajuns în micul sat de lângă Târgu Neamț, dar își promite că o va face.
Dacă nu ar fi fost ajutat de Inima Copiilor și de oamenii inimoși de la Marie Curie, Andrei nu ar mai fi trăit acum. Povestea lui e una fericită și e dovada că, atunci când oamenii buni se implică, copiii pot fi salvați și pot crește frumos. Citește mai multe despre Asociația Inima Copiilor. Pentru a susține activitatea Inima Copiilor, care ajută copiii bolnavi de inimă, orice sumă de bani contează – donează aici!
Acest articol face parte din campania Fapte Mici, prin care HARTMANN România susține cu materiale și consumabile indispensabile activității medicale Asociația Inima Copiilor, venind astfel în sprijinul copiilor născuți cu probleme de sănătate. Împreună, prin fapte mici, putem construi Binele cu adevărat mare, prin implicarea noastră, a tuturor, în acțiuni de ajutorare.